INTERVIU CU PĂSTORUL TEOFIL CIORTUZ – PRIMA BISERICĂ ROMÂNĂ DIN AUSTRALIA

De curând, păstorul Ciortuz a preluat conducerea Bisericii Baptiste din Endeavour Hills, venind din România împreună cu familia. Pentru a afla mai multe detalii despre dumnealui, l-am rugat să ne acorde acest interviu pe care-l prezentăm cititorilor.

 SPERANȚA: Frate păstor Teofil Ciortuz, ce ne puteți spune despre dumneavoastră – familie, slujire?

Păstorul Teofil: Sunt în vârstă de 47 de ani, sunt căsătorit cu Ana și împreună avem trei fiice, Oana, Sarah și Elizabeth. L-am primit pe Domnul Isus în inima și viața mea în anul 1982, în biserica natală, Biserica Baptistă din Brăila. La absolvirea liceului am urmat Facultatea de Matematică de la Universitatea de Vest (Timișoara) și, după șapte ani de predare a matematicii la liceu, am urmat cursurile Southeastern Baptist Theological Seminary din North Carolina, Statele Unite, seminar pe care l-am absolvit în anul 2000. Am păstorit biserici baptiste în Timișoara, New York, și Lugoj, desigur și în localități învecinate celor menționate mai înainte. De câteva săptămâni slujesc ca păstor al Primei Biserici Baptiste Române din Australia.

SPERANȚA: V-ați născut într-o familie de creștini baptiști. Când, cum și unde v-ați întâlnit cu Domnul?

Păstorul Teofil: Da, m-am născut într-o familie de credincioși baptiști care au avut grijă să își trăiască credința în modul cel mai practic și frumos. Am crescut în biserică, aș spune pe prima bancă a bisericii, chiar în apropierea orgii bisericii. Acolo am învățat să cânt la orgă, am învățat versete biblice, am învățat că viața de credință înseamnă slujire activă în biserică. Pentru o vreme, această slujire a fost mecanică, ba chiar fățarnică, dar, în urma cercetării Duhului Sfânt care mi-a arătat adevărata mea față, m-am pocăit, am primit iertarea Domnului și am căpătat o inimă nouă și o identitate nouă. M-am întâlnit cu Domnul Isus în anii adolescenței și am capitulat înaintea crucii Sale într-o zi de sâmbătă, în camera mea, acasă, după ce am cântat câteva cântări la orgă. Am îngenunchiat și mi-am predat inima Domnului. A fost experiența ”drumului Damascului” pentru mine. Acela a fost începutul vieții noi pentru mine. Continui să mă minunez de felul în care Dumnezeu avea pregătite pentru mine locuri și modalități de slujire. Glorie Domnului!

SPERANȚA: Spuneți-ne, vă rugăm, câte ceva despre slujirea din America.

Păstorul Teofil: Am slujit o biserică baptistă română în New York. Experiența lucrului în diaspora românească mi-a prins foarte bine. În timpul slujirii mele la New York, Dumnezeu m-a ajutat ca, împreună cu credincioșii din New York, să plantăm o biserică românească în orașul Philadelphia din statul Pennsylvania. După șase luni de la înființare, biserica a adus un păstor și lucrarea merge înainte până în ziua de astăzi. Slavă Domnului! Am fost o simplă unealtă în mâna Domnului. Bisericile românești din America colaborează în principal la nivelul tinerilor care pot călători destul de ușor și pot vizita biserici din alte state, dar colaborarea între biserici se vede și la nivelul întrunirilor anuale la Convenția Bisericilor Baptiste Române din America și Canada. Astfel de întruniri sunt ocazii extraordinare de colaborare și înviorare spirituală. Din nefericire, faptul că pe alocuri există rupturi în biserici conduce la împiedicarea părtășiei între biserici care au trecut prin tragedia ruperii. Nu trebuie să uităm că Domnul Isus ne-a chemat și s-a rugat pentru unitatea în Trupul Său, Biserica.

SPERANȚA: Întors în România ați lucrat într-o biserică din Lugoj. Am vrea să împărtășim cititorilor felul în care bisericile din Banat colaborează între ele.

Păstorul Teofil: Am păstorit Biserica Baptistă „Harul” din Lugoj. De fapt eram o echipă pastorală formată din frații păstori David Nicola, Ionel Tuțac și eu. Biserica din Lugoj este privită de mulți în țară și în străinătate ca o biserică exemplu. Din această biserică au mers păstori și misionari în multe împrejurimi și chiar în alte zone din țară, în Oltenia, precum și în Serbia. Bisericile baptiste din Banat colaborează în cadrul celor două comunități, Comunitatea Timișoara și Comunitatea Reșița. Credincioșii se vizitează, colaborează în misiune, păstorii vizitează alte biserici în special la servicii de evanghelizare sau la sărbători. Există o frumoasă colaborare regională care a condus la o părtășie și căldură spirituală. Biserica Baptistă din Lugoj are o frumoasă colaborare și cu Biserica Penticostală Filadelfia din Lugoj și cu Biserica Reformată. Cred că păstorii bisericilor au un rol nespus de important în motivarea bisericilor la colaborare și părtășie. Tonul este dat din amvon.

SPERANȚA: Biserica pe care o păstoriți acum în Melbourne are o tradiție de zeci de ani. În acest timp din această biserică s-au desprins câteva alte biserici în Australia și local. Având în vedere experiența din Lugoj, prin comparație, ați vedea posibilă continuarea de plantare de noi biserici?

Păstorul Teofil: După experiența pe care am avut-o în plantarea de biserici atât în America cât și în România, cred că oriunde există un grup de oameni care au nevoie de mântuire și care nu beneficiază de o biserică evanghelică vie în apropiere, acolo există posibilitatea de a înființa o biserică. Ba mai mult, dacă există și un nucleu de credincioși (cum ar fi o familie sau un grup de familii de credincioși), o biserică nouă poate să fie plantată. Acesta este modelul nou-testamental pentru extinderea lucrării Domnului. Cred că plantarea de biserici trebuie încurajată, pentru că astfel mai mulți păcătoși pot auzi Evanghelia, mai mulți lucrători din bisericile existente se pot implica în lucrarea Domnului și ne împlinim mandatul de a merge și a vesti Evanghelia.

SPERANȚA:  În Australia, cu ceva ani în urmă a existat Asociația Bisericilor Baptiste Române. A rămas o amintire, un simbol. Vi s-ar părea o inițiativa binevenită încercarea de a reface această Asociație?

Păstorul Teofil: După părerea mea, Asociația Bisericilor Baptiste Române din Australia este o necesitate. Deși distanțele sunt mari, eu cred că păstorii baptiști români trebuie să dea tonul pentru rugăciune, părtășie, vizitare, planificare, împărtășirea viziunii. Dacă nu noi, atunci cine? Deasemenea, cred că tinerii din bisericile noastre, fiind mai mobili decât alte segmente de vârstă, pot fi un vârf de lance în această privință. Îmi amintesc că am fost la Sydney în anul 2008 cu ocazia ultimei Convenții a Tinerilor Baptiști din Australia. Consider că tinerii pot avea inițiativa re-organizării unei părtășii inter-bisericești în Australia și, după ei, și restul bisericilor, putem reorganiza Asociația Bisericilor Baptiste Române din Australia. Desigur, va trebui definit scopul și misiunea acestei Asociații, vor trebui făcuți câțiva pași organizatorici, dar, cu ajutorul lui Dumnezeu și cu dorința de unitate în inimă, putem înainta către acest obiectiv.

SPERANȚA: Revista Speranța dorește să fie vocea tuturor Bisericilor noastre. Pe lângă partea spirituală, artistică și de promovare, revista are rolul și intenția de a apropia Bisericile locale și de a chema păstorii la colaborare. Ne puteți da un sfat cum am putea ajunge la realizarea acestui ideal?

Păstorul Teofil: Când este vorba de apropiere și colaborare, mă gândesc la modelul roții cu spițe. Cu cât spițele se îndepărtează de butucul roții, cu atât ele sunt mai separate unele de altele, dar cu cât se apropie de butucul sau axul roții, cu atât spițele se apropie unele de altele mai mult. Dacă centrul vieții și părtășiei noastre este Domnul și Mântuitorul nostru Isus Hristos, cu cât fiecare ne apropiem de El, cu atât vom fi mai aproape și unii de alții. Un prim secret al apropierii între noi este apropierea de Domnul Isus care ne unește. Un al doilea secret este deschiderea inimii; când suntem gata să ne deschidem inima să ne împărtășim bucuriile sau necazurile, cu atât devenim mai apropiați unii de alții. Nu putem să dăm mâna unii cu alții stând fiecare pe malul său de apă, ci trebuie să facem pași pe punte și ne vom apropia. Politica individualismului nu este o poziție biblică. În al treilea rând, măsuri practice ca rugăciunea, studiul biblic, activități comune, predicarea în bisericile surori, încurajarea vizitelor cântăreților în alte biserici, încurajarea activităților tinerești, pot fi punți de legătură între biserici și între păstori.

SPERANȚA: Puteți să ne relatați o întâmplare deosebită din viața dumneavoastră de slujire.

Păstorul Teofil: Eram păstorul unei biserici și aveam rugăciune în fiecare marți cu frați și surori iubitori de rugăciune. Într-o marți căutam un cuvânt de la Domnul cu care să vin înaintea fraților. Dumnezeu mi-a dat o parte din versetul din Neemia 6:9 „Acum, Dumnezeule, întărește-mă!” Nu aveam nici cea mai mică bănuială ce avea să urmeze: în chiar acea seară avea să se abată peste mine una dintre cele mai mari încercări ca păstor, dar Dumnezeu mă pregătea prin acest text scurt, dar puternic. A trebuit chiar să ajung în spital ca să experimentez puterea de vindecare a Domnului. Dumnezeu este credincios și m-a scos pe mal teafăr și mult binecuvântat. Laudă Domnului! El merită toată gloria. Nu sunt decât un om cu slăbiciuni, dar Dumnezeu este nespus de puternic și bun. Glorie Lui!

Am mulțumit frumos păstorului Teofil pentru bunăvoința cu care ne-a acordat acest interviu, urându-i prietenie veșnică cu Dumnezeu – TEOFIL,  în tălmăcire, înseamnă Prietenul lui Dumnezeu.

MĂRTURIA „SUTAȘULUI” OCTAVIAN LUNCAN 

CÂNTAREA DE LAUDĂ

(urmare)

….. Când am zis așa, tânărul s-a aprins tot la față de lumină și a zis: “Dumnezeu să vă ajute. Să nu uitați niciodată lucrul acesta, căci nu mie, ci Lui I-ați promis, că El ne-a salvat.” Am coborât de pe clădirea blocului și ne-am dus fiecare la treaba lui.

Peste câteva săptămâni, soldatul s-a eliberat. Îmbrăcat civil, m-a căutat în birou și mi-a zis: “Domnule Căpitan, plec acasă. Poate nu o să ne mai vedem niciodată. Aș vrea să vă întreb: Cântarea de laudă, a-ți făcut-o pentru Dumnezeu?” “Vai de mine!!! Am uitat. N-am avut timp că sunt foarte ocupat.” Eram ocupat să-mi petrec, că am scăpat cu viață și că eram fericit. În Deva nu s-a tras nici un foc și nu a murit nici un om, a fost pace. A avut dreptate soldatul.

 S-a dus soldatul necăjit acasă.

După 2, 3 săptămâni au venit noi recruți. Nici nu i-a îmbrăcat bine în haine militare, când mă trezesc cu un soldat în fața mea și mă întreabă: “Sunteți Domnul căpitan Luncan?” “Da.” “Aș vrea să vă întreb, cântarea de laudă…” Când l-am auzit, din creștet până în tălpi m-am înfrigurat tot. Am revăzut scena aceia. Am văzut soldatul pe genunchi, pe acoperiș, cu casca lângă el, rugându-se. Și mi-am amintit promisiunea care am făcut-o și de care am uitat. Numai atâta am putut să răspund: “Dar tu cine mai ești?” Băgase groaza în mine. “Eu sunt frate în Hristos cu soldatul cutare din Alba Iulia. Eu sunt din Cugir, și aflând că o să fac armata la Deva, fostul soldat mi-a spus: „Du-te acolo și altă misiune să n-ai decât să îl cauți pe căpitan și să-l întrebi mereu de Cântarea de laudă”.

Mă chinuia soldatul acesta de câte ori trecea pe lângă mine. Mărșăluia cu privirea în ochii mei și doar cu ochii mă întreba: Cântarea de laudă. Lăsam capul în jos rușinat. Altădată mergea cu găleata de gunoi; era de servici la bucătărie și eu stăteam în birou și, când îl vedeam că trece, că pe acolo era drumul lui, mă trăgeam după perdea ca să nu mă vadă și să mă întrebe iar. Am ajuns să nu dorm noaptea în pat de groaza acestei întrebări, de frica soldatului. A dat Dumnezeu însă, de l-au luat și l-au dus la școala de gradați la Craiova (era isteț soldatul). Am scăpat de el.

N-a durat multă vreme și s-a ridicat postul Paștelui.

S-a ridicat bariera spre destrăbălare că până atunci oamenii s-au înfrânat. Dar, după ce s-a ridicat postul Paștelui, au început balurile pe la sate, prin orașe, nunți, chefuri. Noi, formația Sonor din Hațeg, fiindcă eram buni, pregătiți, cu stații bune, tineri și în putere, eram foarte solicitați. Așa a durat primăvara și vara toată. Am uitat de cântare. Am uitat de soldați, dar iată că spre toamnă, Acel care nu uită niciodată nimic, a dat buzna peste mine.

Veneam de la o nuntă de la Petroșani într-o zi de duminică, la amiaz, după ce am cântat de sâmbătă de la amiaz… Obosiți, dar cu buzunarele pline de bani, cu capul plin de alcool, așa cum credeam noi că ne șade bine, unor tineri la 38 de ani. Ne credeam cineva. Plini de faimă, de relații, cântam la chefuri, la tot felul de oficiali,  la prefectul județului, colonei și tot felul de ștabi și șefi. Și noi eram acolo, între ei. Toți aveam mașini, apartamente. Ne credeam cineva.

Ridică-te și du-te în partea dreaptă.

În drumul către Deva însa, Dumnezeu avea să schimbe gândurile noastre despre noi înșine și să ne arate că nu eram cei ce ne credeam. Între doua sate, am oprit mașina pe partea dreaptă a drumului și ne-am dus în stânga, unde era fânul cosit. Ne-am așezat în iarbă cu lada de bere între noi. Am început să număram, să împărțim banii. Râdeam, spuneam bancuri și aventurile din noaptea aceea pentru că la fiecare nuntă, noi aveam o comportare care astăzi nu-mi face cinste, și nici nu este locul de spus ce făceam noi pe la nunți. Dar atunci, acestea erau bucuriile noastre și ne lăudam cu ele. Fumam foarte mult. Cu țigările în mână fiind, s-a întâmplat ceva foarte ciudat. Aici, undeva, în adâncul pieptului meu am auzit un glas, spunându-mi foarte clar: “Ridică-te și du-te în partea dreaptă”. M-am ridicat speriat în picioare. Colegii mei n-au auzit glasul acesta. Ei continuau să tragă la bere.

Ceia ce urmează să spun, să știți că nu a fost rodul  unei halucinații alcoolice pentru că deși beam foarte mult, ca și ceilalți de altfel, când conduceam mașina nu gustam alcool. Mi-era teamă de poliție, pentru că între armată și poliție niciodată n-a fost înțelegere bună și când ne prindeau băuți, ne aranjau. Așa că nu eram băut. Am dat curs glasului aceluia și am ieșit dintre colegii mei. Înfrigurat, am pornit spre dreapta. Am traversat șoseaua pe la spatele mașinii. Doar ce-am sărit peste șanțul care delimita câmpul de sosea și, în finul necosit care era pe marginea drumului, în mărăcini și buruieni ce erau acolo, m-am împiedecat. M-am lovit cu fluierul piciorului de ceva, de un obiect. M-am lovit foarte tare și m-am prăbușit cu fața în jos. De durere am vrut să înjur pe Dumnezeu, așa cum făceam din orice nimic. N-am înjurat și ochii mei s-au oprit asupra acelui obiect în care m-am lovit.

Era o cruce din metal.

În mijlocul ei era o plăcuță albă. Este semnul unui accident de circulație, unde a murit un om. Sânt pline drumurile țării de ele.

Coincidență extraordinară.

Nu faptul că era o cruce obiectul în care m-am împiedicat, însă m-a speriat ceia ce am văzut scris pe plăcuță. Acolo scria:  „Luncan Octavian, născut in 9 Februarie 1953, decedat în 1989 în accident de autoturism”. Mă cheamă Luncan Octavian și sunt născut în 9 Februarie 1953. Întâmplarea aceasta avea loc în toamna anului 1990. M-a luat un tremurat și o groază a intrat în mine și am zis: “Extraordinar, ce coincidență! Ce coincidență de nume, de dată, de an de naștere. Extraordinar”. Într-o clipă mi-am adus aminte că și eu am avut 7 accidente în cei 20 de ani de când conduceam mașina și în nici un accident nu mi-a căzut măcar un fir de păr din cap, deși în urmă cu doi ani am zdrobit o mașină într-un accident și n-am pățit nimic, nu eram mort pe margine de drum.

Din nou am auzit glasul acela vorbindu-mi a doua oară: “Astăzi este Duminică, ziua Domnului. Tu de unde vii? ” Nu știu cum să vă spun, glasul acela nu era omenesc. Îl auzeam în adâncul meu ca un ecou profund și mă luase teama. Mi-am dat seama că Duminica era ziua lui Dumnezeu. Eu n-am intrat într-o Biserica de când am fost copil cu bunica mea, de care tare mai îmi băteam joc când începusem să citesc și să mă deștept. Plângea când îi spuneam că nu există Dumnezeu și îmi zicea: “Școala asta te-a stricat la cap”. Acolo mi-am amintit cum îmi băteam joc de ea. În ziua Domnului eu eram pe drumuri beat, veneam de la chefuri și ziceam că asta-i tinerețea și fericirea.

Glasul vorbește a treia oară.

S-a întâmplat să aud a treia oară glasul întrebându-mă: “Aceasta este Cântarea de laudă pe care Mi-ai promis-o cu frica de moarte în sufletul tău în timpul Revoluției?”. Aceasta a fost a treia întrebare și așa, într-o clipă, am înțeles ce se întâmplă, cine e în glasul acela. Cum am putut să uit?

Acolo, în marginea de drum, în fața acelei cruci extraordinare pe care mi-a scos-o în cale, m-am prăbușit la pământ, neputincios și rușinat că nu am făcut cântarea de laudă, și am plâns cum n-am plâns în viața mea. Mă sufocam de plâns, și nu eram în genunchi, ci pe burtă întins, că nu mă mai țineau picioarele, așa de tare plângeam.

Colegii mei și-au terminat lada de bere. Au venit spre mașină să plecăm. Când au văzut ca eu sunt prăbușit, acolo în spatele mașinii, în șanț, unul dintre ei a zis: “Ăsta a înnebunit. A băut și s-a îmbătat până a căzut aici în șanț. Ce ne facem?” Au venit să tragă de mine: „Bă, tu esti nebun?”  În momentul în care au zis: “Tu ești nebun”, eu am fost în picioare, ca o săgeată am sărit. Dar ei când au văzut fața mea desfigurată de plâns s-au tras înapoi: “Ce-i cu tine? Ți-e rău?” Eu am răspuns sigur pe mine: “Băieți, nu mi-e rău. În locul acesta, eu, astăzi, m-am întâlnit cu Dumnezeu. În locul acesta eu m-am hotărât să mă despart de voi. Astăzi am cântat de ultima dată. Eu mă duc acasă la Deva și mă pocăiesc”. N-am judecat ce spun. Neam de neamul meu nu au fost pocăiți și am socotit această categorie socială de oameni o categorie inferioară, de oameni mărginiți. Aceste cuvinte mi-au ieșit fără să știu, așa cum mi-a ieșit promisiunea cântării de laudă. Colegii mei mi-au spus: “Ai înnebunit? Altceva mai bun nu ai  găsit de făcut?”

Așa ne-am despărțit. Am venit acasă. Până la Deva conduceam mașina și plângeam. Ei au rămas toți în Hațeg, eu am venit singur. Când să intru pe ușă, nu aveam cheie; am bătut și mi-a deschis sotia mea. Era 2 sau 3 după masă. Eram nedormit de vineri de la amiază. Eram schimbat. Eram liniștit. Plângeam, dar eram liniștit. M-am eliberat. M-am pus în genunchi înaintea ei și am cuprins-o peste mijloc și am zis: “Doina, te rog să mă ierți pentru toată suferința care ți-am pricinuit-o în cei 16 ani de căsnicie și pentru toate palmele pe care le-ai primit pe nedrept, dar eu de astăzi m-am hotărât să mă pocăiesc și să îmi schimb viața”.

Ea m-a lovit peste frunte și a zis: “Ai drac. Ai înnebunit?” 

va urma

RUGĂCIUNE GĂSITĂ ÎN BUZUNARUL UNUI SOLDAT RUS CĂZUT PE FRONT.

Mă auzi Tu, Doamne? Nu Ţi-am vorbit niciodată, dar acum vreau să mă închin Ţie. Ştii că din fragedă copilărie mi s-a spus că nu exişti, iar eu eram aşa de prost, încât am crezut. N-am avut niciodată conştiinţa frumuseţii creaţiei Tale. Astăzi, deodată, văzând adâncul nemărginirii, acest cer înstelat deasupra mea, mi s-au deschis ochii. Uimit, am înţeles lumina lui. Cum am putut fi atât de groaznic de înşelat? Nu ştiu, Doamne, dacă îmi întinzi mâna, dar eu Îţi încredinţez această minune şi Tu vei înţelege: în străfundul acestui iad teribil, lumina a izbucnit în mine şi Te-am văzut.

La miezul nopţii vom ataca, dar nu mi-e frică, Tu ne priveşti. Ascultă! Se dă alarma. Ce voi face? Îmi era aşa de bine cu Tine. Vreau să-Ţi mai spun ceva: Tu ştii că lupta va fi grea. Poate că în noaptea asta voi bate la uşa Ta. Cu toate că nu Ţi-am fost niciodată prieten, îmi vei da voie să intru când voi sosi?

Dar nu plâng, vezi ce mi se întâmplă, mi s-au deschis ochii! Iartă-mă, Doamne! Plec şi nu mă voi mai întoarce, cu siguranţă, dar, ce minune! Nu mai mi-e frică de moarte!

http://www.dervent.ro/