MĂRTURIA „SUTAȘULUI” OCTAVIAN LUNCAN, II

MĂRTURIA „SUTAȘULUI” OCTAVIAN LUNCAN 

CÂNTAREA DE LAUDĂ

(urmare)

….. Când am zis așa, tânărul s-a aprins tot la față de lumină și a zis: “Dumnezeu să vă ajute. Să nu uitați niciodată lucrul acesta, căci nu mie, ci Lui I-ați promis, că El ne-a salvat.” Am coborât de pe clădirea blocului și ne-am dus fiecare la treaba lui.

Peste câteva săptămâni, soldatul s-a eliberat. Îmbrăcat civil, m-a căutat în birou și mi-a zis: “Domnule Căpitan, plec acasă. Poate nu o să ne mai vedem niciodată. Aș vrea să vă întreb: Cântarea de laudă, a-ți făcut-o pentru Dumnezeu?” “Vai de mine!!! Am uitat. N-am avut timp că sunt foarte ocupat.” Eram ocupat să-mi petrec, că am scăpat cu viață și că eram fericit. În Deva nu s-a tras nici un foc și nu a murit nici un om, a fost pace. A avut dreptate soldatul.

 S-a dus soldatul necăjit acasă.

După 2, 3 săptămâni au venit noi recruți. Nici nu i-a îmbrăcat bine în haine militare, când mă trezesc cu un soldat în fața mea și mă întreabă: “Sunteți Domnul căpitan Luncan?” “Da.” “Aș vrea să vă întreb, cântarea de laudă…” Când l-am auzit, din creștet până în tălpi m-am înfrigurat tot. Am revăzut scena aceia. Am văzut soldatul pe genunchi, pe acoperiș, cu casca lângă el, rugându-se. Și mi-am amintit promisiunea care am făcut-o și de care am uitat. Numai atâta am putut să răspund: “Dar tu cine mai ești?” Băgase groaza în mine. “Eu sunt frate în Hristos cu soldatul cutare din Alba Iulia. Eu sunt din Cugir, și aflând că o să fac armata la Deva, fostul soldat mi-a spus: „Du-te acolo și altă misiune să n-ai decât să îl cauți pe căpitan și să-l întrebi mereu de Cântarea de laudă”.

Mă chinuia soldatul acesta de câte ori trecea pe lângă mine. Mărșăluia cu privirea în ochii mei și doar cu ochii mă întreba: Cântarea de laudă. Lăsam capul în jos rușinat. Altădată mergea cu găleata de gunoi; era de servici la bucătărie și eu stăteam în birou și, când îl vedeam că trece, că pe acolo era drumul lui, mă trăgeam după perdea ca să nu mă vadă și să mă întrebe iar. Am ajuns să nu dorm noaptea în pat de groaza acestei întrebări, de frica soldatului. A dat Dumnezeu însă, de l-au luat și l-au dus la școala de gradați la Craiova (era isteț soldatul). Am scăpat de el.

N-a durat multă vreme și s-a ridicat postul Paștelui.

S-a ridicat bariera spre destrăbălare că până atunci oamenii s-au înfrânat. Dar, după ce s-a ridicat postul Paștelui, au început balurile pe la sate, prin orașe, nunți, chefuri. Noi, formația Sonor din Hațeg, fiindcă eram buni, pregătiți, cu stații bune, tineri și în putere, eram foarte solicitați. Așa a durat primăvara și vara toată. Am uitat de cântare. Am uitat de soldați, dar iată că spre toamnă, Acel care nu uită niciodată nimic, a dat buzna peste mine.

Veneam de la o nuntă de la Petroșani într-o zi de duminică, la amiaz, după ce am cântat de sâmbătă de la amiaz… Obosiți, dar cu buzunarele pline de bani, cu capul plin de alcool, așa cum credeam noi că ne șade bine, unor tineri la 38 de ani. Ne credeam cineva. Plini de faimă, de relații, cântam la chefuri, la tot felul de oficiali,  la prefectul județului, colonei și tot felul de ștabi și șefi. Și noi eram acolo, între ei. Toți aveam mașini, apartamente. Ne credeam cineva.

Ridică-te și du-te în partea dreaptă.

În drumul către Deva însa, Dumnezeu avea să schimbe gândurile noastre despre noi înșine și să ne arate că nu eram cei ce ne credeam. Între doua sate, am oprit mașina pe partea dreaptă a drumului și ne-am dus în stânga, unde era fânul cosit. Ne-am așezat în iarbă cu lada de bere între noi. Am început să număram, să împărțim banii. Râdeam, spuneam bancuri și aventurile din noaptea aceea pentru că la fiecare nuntă, noi aveam o comportare care astăzi nu-mi face cinste, și nici nu este locul de spus ce făceam noi pe la nunți. Dar atunci, acestea erau bucuriile noastre și ne lăudam cu ele. Fumam foarte mult. Cu țigările în mână fiind, s-a întâmplat ceva foarte ciudat. Aici, undeva, în adâncul pieptului meu am auzit un glas, spunându-mi foarte clar: “Ridică-te și du-te în partea dreaptă”. M-am ridicat speriat în picioare. Colegii mei n-au auzit glasul acesta. Ei continuau să tragă la bere.

Ceia ce urmează să spun, să știți că nu a fost rodul  unei halucinații alcoolice pentru că deși beam foarte mult, ca și ceilalți de altfel, când conduceam mașina nu gustam alcool. Mi-era teamă de poliție, pentru că între armată și poliție niciodată n-a fost înțelegere bună și când ne prindeau băuți, ne aranjau. Așa că nu eram băut. Am dat curs glasului aceluia și am ieșit dintre colegii mei. Înfrigurat, am pornit spre dreapta. Am traversat șoseaua pe la spatele mașinii. Doar ce-am sărit peste șanțul care delimita câmpul de sosea și, în finul necosit care era pe marginea drumului, în mărăcini și buruieni ce erau acolo, m-am împiedecat. M-am lovit cu fluierul piciorului de ceva, de un obiect. M-am lovit foarte tare și m-am prăbușit cu fața în jos. De durere am vrut să înjur pe Dumnezeu, așa cum făceam din orice nimic. N-am înjurat și ochii mei s-au oprit asupra acelui obiect în care m-am lovit.

Era o cruce din metal.

În mijlocul ei era o plăcuță albă. Este semnul unui accident de circulație, unde a murit un om. Sânt pline drumurile țării de ele.

Coincidență extraordinară.

Nu faptul că era o cruce obiectul în care m-am împiedicat, însă m-a speriat ceia ce am văzut scris pe plăcuță. Acolo scria:  „Luncan Octavian, născut in 9 Februarie 1953, decedat în 1989 în accident de autoturism”. Mă cheamă Luncan Octavian și sunt născut în 9 Februarie 1953. Întâmplarea aceasta avea loc în toamna anului 1990. M-a luat un tremurat și o groază a intrat în mine și am zis: “Extraordinar, ce coincidență! Ce coincidență de nume, de dată, de an de naștere. Extraordinar”. Într-o clipă mi-am adus aminte că și eu am avut 7 accidente în cei 20 de ani de când conduceam mașina și în nici un accident nu mi-a căzut măcar un fir de păr din cap, deși în urmă cu doi ani am zdrobit o mașină într-un accident și n-am pățit nimic, nu eram mort pe margine de drum.

Din nou am auzit glasul acela vorbindu-mi a doua oară: “Astăzi este Duminică, ziua Domnului. Tu de unde vii? ” Nu știu cum să vă spun, glasul acela nu era omenesc. Îl auzeam în adâncul meu ca un ecou profund și mă luase teama. Mi-am dat seama că Duminica era ziua lui Dumnezeu. Eu n-am intrat într-o Biserica de când am fost copil cu bunica mea, de care tare mai îmi băteam joc când începusem să citesc și să mă deștept. Plângea când îi spuneam că nu există Dumnezeu și îmi zicea: “Școala asta te-a stricat la cap”. Acolo mi-am amintit cum îmi băteam joc de ea. În ziua Domnului eu eram pe drumuri beat, veneam de la chefuri și ziceam că asta-i tinerețea și fericirea.

Glasul vorbește a treia oară.

S-a întâmplat să aud a treia oară glasul întrebându-mă: “Aceasta este Cântarea de laudă pe care Mi-ai promis-o cu frica de moarte în sufletul tău în timpul Revoluției?”. Aceasta a fost a treia întrebare și așa, într-o clipă, am înțeles ce se întâmplă, cine e în glasul acela. Cum am putut să uit?

Acolo, în marginea de drum, în fața acelei cruci extraordinare pe care mi-a scos-o în cale, m-am prăbușit la pământ, neputincios și rușinat că nu am făcut cântarea de laudă, și am plâns cum n-am plâns în viața mea. Mă sufocam de plâns, și nu eram în genunchi, ci pe burtă întins, că nu mă mai țineau picioarele, așa de tare plângeam.

Colegii mei și-au terminat lada de bere. Au venit spre mașină să plecăm. Când au văzut ca eu sunt prăbușit, acolo în spatele mașinii, în șanț, unul dintre ei a zis: “Ăsta a înnebunit. A băut și s-a îmbătat până a căzut aici în șanț. Ce ne facem?” Au venit să tragă de mine: „Bă, tu esti nebun?”  În momentul în care au zis: “Tu ești nebun”, eu am fost în picioare, ca o săgeată am sărit. Dar ei când au văzut fața mea desfigurată de plâns s-au tras înapoi: “Ce-i cu tine? Ți-e rău?” Eu am răspuns sigur pe mine: “Băieți, nu mi-e rău. În locul acesta, eu, astăzi, m-am întâlnit cu Dumnezeu. În locul acesta eu m-am hotărât să mă despart de voi. Astăzi am cântat de ultima dată. Eu mă duc acasă la Deva și mă pocăiesc”. N-am judecat ce spun. Neam de neamul meu nu au fost pocăiți și am socotit această categorie socială de oameni o categorie inferioară, de oameni mărginiți. Aceste cuvinte mi-au ieșit fără să știu, așa cum mi-a ieșit promisiunea cântării de laudă. Colegii mei mi-au spus: “Ai înnebunit? Altceva mai bun nu ai  găsit de făcut?”

Așa ne-am despărțit. Am venit acasă. Până la Deva conduceam mașina și plângeam. Ei au rămas toți în Hațeg, eu am venit singur. Când să intru pe ușă, nu aveam cheie; am bătut și mi-a deschis sotia mea. Era 2 sau 3 după masă. Eram nedormit de vineri de la amiază. Eram schimbat. Eram liniștit. Plângeam, dar eram liniștit. M-am eliberat. M-am pus în genunchi înaintea ei și am cuprins-o peste mijloc și am zis: “Doina, te rog să mă ierți pentru toată suferința care ți-am pricinuit-o în cei 16 ani de căsnicie și pentru toate palmele pe care le-ai primit pe nedrept, dar eu de astăzi m-am hotărât să mă pocăiesc și să îmi schimb viața”.

Ea m-a lovit peste frunte și a zis: “Ai drac. Ai înnebunit?” 

va urma

RUGĂCIUNE GĂSITĂ ÎN BUZUNARUL UNUI SOLDAT RUS CĂZUT PE FRONT.

Mă auzi Tu, Doamne? Nu Ţi-am vorbit niciodată, dar acum vreau să mă închin Ţie. Ştii că din fragedă copilărie mi s-a spus că nu exişti, iar eu eram aşa de prost, încât am crezut. N-am avut niciodată conştiinţa frumuseţii creaţiei Tale. Astăzi, deodată, văzând adâncul nemărginirii, acest cer înstelat deasupra mea, mi s-au deschis ochii. Uimit, am înţeles lumina lui. Cum am putut fi atât de groaznic de înşelat? Nu ştiu, Doamne, dacă îmi întinzi mâna, dar eu Îţi încredinţez această minune şi Tu vei înţelege: în străfundul acestui iad teribil, lumina a izbucnit în mine şi Te-am văzut.

La miezul nopţii vom ataca, dar nu mi-e frică, Tu ne priveşti. Ascultă! Se dă alarma. Ce voi face? Îmi era aşa de bine cu Tine. Vreau să-Ţi mai spun ceva: Tu ştii că lupta va fi grea. Poate că în noaptea asta voi bate la uşa Ta. Cu toate că nu Ţi-am fost niciodată prieten, îmi vei da voie să intru când voi sosi?

Dar nu plâng, vezi ce mi se întâmplă, mi s-au deschis ochii! Iartă-mă, Doamne! Plec şi nu mă voi mai întoarce, cu siguranţă, dar, ce minune! Nu mai mi-e frică de moarte!

http://www.dervent.ro/