| Murind, spre nemurire…
Lucica Boltasu
Îmi geme sufletul sub ploi
Din ancestrale toamne,
Te strig, Te chem să vii la noi,
Cât mai degrabă, Doamne!
Privește-mă cum m-ofilesc,
Ca floarea din câmpie,
Odihna veșnică doresc,
Cu Tine-n veșnicie.
Mi-e pasul greu și dureros,
Abia mai merg pe cale,
Uit să mă bucur de frumos,
Cu-atâta chin și jale.
De n-aș avea un ideal
Și-un scop precis în viață,
Aș fi ca spuma unui val,
Ca roua-n dimineață.
Pe pleoapa vremilor, un bob
De lacrimă târzie,
Aș fi Isuse, doar un rob,
Lucrând fără simbrie.
Dar înțeles-am din Cuvânt,
Că Dumnezeu din slavă,
A semănat jos pe pământ
Și grâu, dar și otavă.
Și toate-și au un rost precis,
Dau hrană și rodire,
Un bob căzut din paradis,
Murind, spre nemurire.
Am înțeles că rostul meu,
Este să-Ți dau mărire,
Atât te rog: Când mi-e mai greu,
Vorbește-mi din Psaltire!
Și dacă plâng Isuse drag,
Tu să îmi ștergi obrazul,
Cu Tine-oi trece orice prag
Și voi uita necazul.
M-oi agăța cu tot ce sunt,
De cerul plin de stele,
Iar Tu Isus, Luceafăr Sfânt,
Să mă îmbraci cu ele! |
