Murind spre nemurire, Lucia Boltasu

Apr 02

 

Murind, spre nemurire…

 

lucia boltasu

Lucica Boltasu

Îmi geme sufletul sub ploi
Din ancestrale toamne,
Te strig, Te chem să vii la noi,
Cât mai degrabă, Doamne!

Privește-mă cum m-ofilesc,
Ca floarea din câmpie,
Odihna veșnică doresc,
Cu Tine-n veșnicie.

Mi-e pasul greu și dureros,
Abia mai merg pe cale,
Uit să mă bucur de frumos,
Cu-atâta chin și jale.

De n-aș avea un ideal
Și-un scop precis în viață,
Aș fi ca spuma unui val,
Ca roua-n dimineață.

Pe pleoapa vremilor, un bob
De lacrimă târzie,
Aș fi Isuse, doar un rob,
Lucrând fără simbrie.

Dar înțeles-am din Cuvânt,
Că Dumnezeu din slavă,
A semănat jos pe pământ
Și grâu, dar și otavă.

Și toate-și au un rost precis,
Dau hrană și rodire,
Un bob căzut din paradis,
Murind, spre nemurire.

Am înțeles că rostul meu,
Este să-Ți dau mărire,
Atât te rog: Când mi-e mai greu,
Vorbește-mi din Psaltire!

Și dacă plâng Isuse drag,
Tu să îmi ștergi obrazul,
Cu Tine-oi trece orice prag
Și voi uita necazul.

M-oi agăța cu tot ce sunt,
De cerul plin de stele,
Iar Tu Isus, Luceafăr Sfânt,
Să mă îmbraci cu ele!

 

Leave a Reply