Lucica Boltasu

Îmi geme sufletul sub ploi
Din ancestrale toamne,
Te strig, Te chem să vii la noi,
Cât mai degrabă, Doamne!

Privește-mă cum m-ofilesc,
Ca floarea din câmpie,
Odihna veșnică doresc,
Cu Tine-n veșnicie.

Mi-e pasul greu și dureros,
Abia mai merg pe cale,
Uit să mă bucur de frumos,
Cu-atâta chin și jale.

De n-aș avea un ideal
Și-un scop precis în viață,
Aș fi ca spuma unui val,
Ca roua-n dimineață.

Pe pleoapa vremilor, un bob
De lacrimă târzie,
Aș fi Isuse, doar un rob,
Lucrând fără simbrie.

Dar înțeles-am din Cuvânt,
Că Dumnezeu din slavă,
A semănat jos pe pământ
Și grâu, dar și otavă.

Și toate-și au un rost precis,
Dau hrană și rodire,
Un bob căzut din paradis,
Murind, spre nemurire.

Am înțeles că rostul meu,
Este să-Ți dau mărire,
Atât te rog: Când mi-e mai greu,
Vorbește-mi din Psaltire!

Și dacă plâng Isuse drag,
Tu să îmi ștergi obrazul,
Cu Tine-oi trece orice prag
Și voi uita necazul.

M-oi agăța cu tot ce sunt,
De cerul plin de stele,
Iar Tu Isus, Luceafăr Sfânt,
Să mă îmbraci cu ele!