Eram la seminar şi învăţam pentru a deveni preot. Nu ştiam ce înseamnă să ai un Mântuitor personal. Dintr-o pornire lăuntrică îl iubeam fără să-L cunosc.
Câteodată mă gândeam la viitoarea mea slujbă, dar nu puteam vedea cum va fi. Într-o zi am primit de la directorul seminarului un catalog cu foarte multe cărţi religioase din străinătate. Am rămas uimit când am văzut atât de multe cărţi creştine, întrucât pe vremea aceea, la noi în ţară, erau foarte puţine.
Am început să comand aceste cărţi şi să le citesc. Pe când le citeam, am aflat că toate vorbeau despre o viaţă creştină deosebită, cu totul diferită de viaţa religioasă de la noi. Ideea unei astfel de vieţi mă înflăcăra din ce în ce mai mult şi îmi ziceam mereu: „Asta are să fie slujba mea când mă voi face preot: să fac cunoscut poporului nostru această viaţă”. Dar cum?
Nu m-am mulţumit să aştept până mă fac preot. Am început încă din seminar să traduc câteva capitole din aceste cărţi; uneori chiar cărţi întregi, şi să le trimit spre publicare aproape la toate revistele religioase din ţară. Mă aşteptam să văd viaţa despre care îmi vorbeau ele. Dar viaţa nu venea.

Când eram la Universitate, din economiile mele şi banii pe care-i primeam ca pedagog la seminar şi cântăreţ la biserică, am început să tipăresc câteva din aceste capitole şi chiar cărţi şi tractate, şi să le împart prin ţară. Dar cu toată această lucrare, viaţa pe care o aşteptam nu venea.
Mă miram şi ziceam: „Ciudat lucru! Sunt aceleaşi cărţi, aceleaşi gânduri: de ce nu vine aceeaşi viaţă despre care vorbesc ele?” Am început să mă gândesc mai temeinic şi să citesc cărţile cu mai multă atenţie. Cu prilejul acesta, am băgat de seamă că toate cărţile vorbeau de o singură carte: Biblia, în ele se spune că fiecare trebuie să aibă Biblia, s-o citească zilnic şi s-o trăiască. „Hm, îmi ziceam eu, iată un lucru pe care nici eu nu-l fac. Asta trebuie să fie pricina pentru care viaţa zăboveşte să vină”. Am început să citesc Biblia în fiecare zi dar – după câteva zile – Biblia nu-mi mai plăcea. Aveam înaintea mea o traducere aşa de proastă că n-o puteam înţelege. Mă miram cum de putea cineva să laude Biblia aşa de mult, când eu nu găseam nimic demn de laudă în ea. Dar când am început s-o citesc într-o altă limbă, am înţeles-o şi mi-a plăcut.
„Hei, mi-am zis eu, dacă e ca poporul nostru să capete viaţa creştină prin Biblie, trebuie să aibă o traducere pe care s-o înţeleagă. Dacă eu nu înţeleg traducerea de faţă, cum vor putea s-o înţeleagă ei?!”
Atunci am început să mă gândesc să fac o altă traducere. Am început să traduc Evanghelia după Matei pentru mine. Dar greutatea era cu ce să o tipăreşti? Nu puteam să mă gândesc să tipăresc Biblia cu economiile mele, fiindcă era prea mare, în acelaşi timp, tipăream mereu cărţi mai mici, apoi am tipărit un calendar cu gânduri creştine pentru fiecare zi. Cineva a trimis acest calendar doamnei C.[2], care era la Geneva. Era ceva nou la noi în ţară. Dânsa mi-a scris apoi cu privire la el. Când a venit în ţară, m-a rugat să vin s-o văd. Am vorbit despre lucrarea mea, i-am spus că mă gândesc să fac o nouă traducere a Bibliei: „Tocmai acesta este şi gândul meu”, mi-a răspuns dânsa. Avea o sumă de bani, pe care o consacrase Domnului tocmai pentru acest scop: răspândirea Bibliei în ţară.
Aşa că s-a bucurat când a văzut că eu sunt gata să fac o altă traducere. Acum tiparul era asigurat, deci m-am apucat imediat de lucru.

Întoarcerea mea
Pe când lucram la traducerea Noului Testament, a trebuit să caut fiecare cuvânt în greceşte, într-un dicţionar, ca să-i văd înţelesul. Şi pe când făceam lucrul acesta, m-am trezit cu totul cu alte păreri despre lucrurile cele mai obişnuite. De pildă, când am văzut că Biblia vorbeşte aşa de mult despre păcat, m-am gândit că păcatul trebuie să fie ceva grozav înaintea lui Dumnezeu, dacă El vorbeşte atât de mult despre păcat. Negreşit, totdeauna am crezut că păcatul trebuie să fie ceva foarte rău înaintea lui Dumnezeu, dar dacă m-ar fi întrebat cineva: Ce este păcat? I-aş fi răspuns: Dacă omori pe cineva, ai făcut un păcat. — Cine e un păcătos? — Ucigaşul e un păcătos şi locul lui este la închisoare.
Dar când am citit că „oricine se mânie pe fratele său va cădea sub pedeapsa judecăţii” (Matei 5.22), am rămas uimit, fiindcă ştiam că toţi se mânie în fiecare zi. Dacă ai de a face cu persoane supărăcioase, nu poţi altfel decât să te superi. Şi dacă toţi se supără, nu se poate ca lucrul acesta să fie aşa de grav. N-am putut să pricep versetul acesta şi am trecut mai departe. Când am ajuns la versetul din epistola către Romani, care spune că: „Toţi au păcătuit”, nu am putut fi de acord cu el, fiindcă ziceam: „Eu cunosc foarte multe persoane care n-au omorât niciodată pe nimeni şi nu sunt în închisoare. Nu pot pricepe de ce spune Biblia că toţi au păcătuit. Dacă nu cunosc pe alţii, măcar mă cunosc pe mine însumi. Eu n-am omorât pe nimeni, n-am fost în închisoare, aşa că nu pot spune că sunt un păcătos”. N-am putut înţelege nici versetul acesta, l-am lăsat şi am trecut mai departe.
Când am ajuns la celălalt verset: ,Nu este nici un om neprihănit. Nu este nici un om care să facă binele…” m-am înfuriat puţin pe locul acesta., Asta n-o pot crede”, mi-am zis eu. „Fiindcă eu cunosc multe persoane care au făcut multe lucruri bune. Şi dacă nu cunosc pe alţii, mă cunosc pe mine. Am făcut o mulţime de lucruri bune, împărţind broşuri, dând ceva bani pentru Dumnezeu şi aşa mai departe. Şi acum ce fac? Fac o foarte frumoasă lucrare: traduc Biblia în limba poporului meu. Dar atunci de ce spune Biblia că «nu e niciunul care face binele», când eu văd că este cel puţin unul… sunt eu însumi.” N-am putut pricepe şi am mers mai departe. Când am venit la un alt verset din epistola către Romani, care spune că: „Plata păcatului este moartea”, am zâmbit şi am zis: „E cu putinţă să crezi asemenea lucruri, fiindcă toată lumea moare: fie buni, fie răi. Ce fel de plată a păcatului e aceea dacă fiecare o capătă?” Aşa că nici asta n-am înţeles-o şi am mers mai departe.

Când am ajuns la versetul din Apocalipsa 20.14 care vorbeşte despre a „doua moarte”, adică iazul de foc, mi-am zis: “Asta-i moartea ca plată a păcatului. Dar asta-i ceva groaznic. Aş vrea să ştiu cine e acolo în iazul de foc”. Şi, când am văzut că în iazul cu foc sunt ucigaşii (Apocalipsa 20.8), mi-am zis: „Foarte bine, ucigaşii trebuie să fie acolo, pentru că sunt mai păcătoşi”. Apoi am cercetat mai îndeaproape tot versetul ca să văd cine mai e acolo. Şi, spre marea mea uimire, am descoperit că acolo sunt şi mincinoşii. „Cum” mi-am zis eu, e minciuna un păcat aşa de mare ca să fie pedepsită cu aceeaşi pedeapsă ca uciderea? Doar orice om spune minciuni în fiecare zi. Şi nu numai una, ci multe şi de felurite soiuri: minciuni de afaceri, minciuni de nevoie, minciuni de linguşire, minciuni de politeţe, etc. Şi dacă e aşa, mi-aduc aminte că şi eu am spus o mulţime de minciuni în viaţa mea. De pildă, când eşti acasă şi vine cineva pe la tine şi tu nu vrei să te vadă, spui că nu eşti acasă. Asta înseamnă o minciună.” Aşa că acum m-am încredinţat de-a-binelea că eram un păcătos. Dar nu numai un păcătos, ci un păcătos osândit, care mergea spre iazul cu foc. Atunci a început să-mi fie frică şi îmi ziceam mereu: „Nu vreau să mă duc acolo în ruptul capului”.

Nu cunoşteam însă calea mântuirii. Nu ştiam ce să fac ca să nu merg în iazul cu foc. Am cercetat mai departe. Când am ajuns la versetul acela din epistola către Romani, care spune că: „toţi sunt socotiţi neprihăniţi fără plată”, am zâmbit şi am zis: „Ce ciudat! Cartea asta e plină de lucruri care se bat cap în cap. Până acum am văzut că toţi sunt păcătoşi, osândiţi să meargă în foc şi acum deodată iată-i pe toţi «socotiţi neprihăniţi fără plată». Care e deosebirea?” Şi, citind mai cu luare aminte versetul acesta, am văzut că era şi e o deosebire.
Da, „socotiţi neprihăniţi fără plată”, dar prin credinţa în sângele lui Isus Hristos, pe care Dumnezeu L-a dat ca jertfă de ispăşire pentru păcate. „A”, mi-am zis, „Domnul Isus a murit pentru păcate. E adevărat?” învăţasem la şcoală că el a murit pentru păcatele întregii lumi (1 Ioan 2.2). Dar la ce-mi foloseşte mie lucrul acesta, când eu sunt un păcătos şi păcatele mele nu sunt iertate? Dar, dacă a murit pentru păcatele întregii lumi”, mi-am zis eu, „a murit pentru păcatele mele, fiindcă şi eu sunt unul din lume”. Oricum ar fi, văd din cartea aceasta că este o iertare a păcatelor, că Domnul Hristos a murit şi pentru mine, deci iertarea aceasta e şi pentru păcatele mele. Slavă Domnului! Dacă voi zice lui Dumnezeu: „Doamne, eu nu cunosc decât cartea aceasta. Tu ai zis că e Cuvântul Tău. Eu am citit în ea că Domnul Hristos a murit pentru mine, am luat iertarea pentru mine. Dacă mă vei osândi, nu-i vina mea, fiindcă am crezut ce spune Cuvântul Tău.” Şi aşa am luat pentru mine iertarea păcatelor.
Acesta a fost cel dintâi pas.

Al doilea pas a fost când am descoperit că n-aveam un Mântuitor mort, ci un Mântuitor viu, cu care puteam intra în legătură. El a murit pentru păcatele noastre, dar a şi înviat ca să ne facă neprihăniţi. Şi acum e un Mântuitor viu. ,,Bun”, mi-am zis, „tocmai asta e ce-mi trebuia, îmi place să am o persoană vie, căreia să-i pot vorbi”. Dar cea mai mare bucurie a mea a fost când am descoperit că El este nu numai un Prieten viu, căruia îi pot vorbi, ci că în Mântuitorul cel viu am puterea să birui păcatul, pentru că El a frânt puterea vrăjmaşului prin învierea Lui. Dacă lucrul acesta e adevărat, vreau să-l iau pentru mine însumi, fiindcă nu mai vreau să trăiesc în păcatul care a omorât pe Mântuitorul meu.
Eu îmi închipuiam că păcatul face parte din firea noastră, că nu puteam altfel, că trebuie să păcătuim. Ce bucuros am fost când am descoperit că există o astfel de putere care biruie păcatul. Astfel L-am luat ca Mântuitor viu al meu. Cel din urmă pas a fost când am descoperit că El e şi Domn. Domn înseamnă stăpân. El e stăpân, iar noi suntem robi. Noi nu mai suntem ai noştri, ci suntem ai Lui cu tot ce avem şi cu tot ce suntem. Când am văzut că apostolul Pavel era un rob al lui Isus Hristos, am zis: „dacă apostolul Pavel era un rob, cu atât mai mult trebuie să fiu eu rob.” Şi aşa L-am luat ca Domn şi Stăpân al meu, care n-are decât să poruncească, iar eu să ascult. Şi ce Domn şi Stăpân minunat e El, căci te poţi încrede deplin în El.

Aşa m-am întors la Dumnezeu. Acum ştiam că eram născut din nou, un copil al lui Dumnezeu. Ştiam că de acum trebuia ca toate să se înnoiască în viaţa cea nouă. Şi cel dintâi lucru pe care ar trebui să-l înnoiesc a fost traducerea Bibliei, la care lucram. Căci îmi ziceam: „Traducerea de până acum e făcută de omul cel vechi. Eu sunt un om nou şi trebuie să am o nouă traducere făcută de omul cel nou. Am început traducerea din nou, dar acum nu mai citeam Biblia cu întrebările de mai înainte, când ziceam: Se poate? Să fie adevărat? etc., ci cu alte întrebări, şi anume: Am eu ce spune cartea aceasta? Sunt eu ce spune ea? Dacă nu, de ce nu sunt şi de ce n-am? Dacă da, slavă Domnului!

Istoria demonstrează că, întotdeauna când au ajuns la un anumit grad de îmbuibare, societățile au decăzut și au dispărut de pe harta lumii. Îmbuibarea, traiul bun au drept consecință o delăsare și duc la o tocire a simțului realității, iar când ești pe lângă realitate ai surprize neplăcute.

Acest fenomen se întâmplă astăzi cu Occidentul. Țările puternice ale apusului au ajuns la un grad de prosperitate nemaiîntâlnit în istorie. Prin muncă, inteligență, prin disciplină, dar și prin exploatarea altor popoare. Toată lumea știe câte averi s-au adus în Occidentul european din colonii, printre averi numărându-se și sclavii care au preluat munca de jos din țările occidentale. Treptat, spiritul muncii s-a tocit, delăsarea a crescut și principiile morale, dar nu numai, au fost aruncate la lada de gunoi a istoriei. Occidentul își mută fabricile, deci și munca, spre est, unde salariile sunt mult mai mici și câștigurile uriașe intră în

buzunarele Occidentului.

Și ce să facă Occidentul cu aceste câștiguri uriașe? Caută tot felul de distracții cu care să-și omoare timpul. Capitalismul a adus progres în omenire, dar este perimat și trebuie găsită o altă cale pentru ca lumea să nu sucombe iremediabil. Nu se găsește un alt mod de conviețuire umană pentru că cei care au banii lumii sunt mulțumiți cu ceea ce există astăzi în lume.

Numai că, nu doar Occidentul trebuie să trăiască în huzur, s-au gândit popoarele din est. Nu numai Occidentul trebuie să hotărască soarta lumii, s-au gândit liderii musulmani. Și atunci s-a început exodul dinspre est spre vest. Popoarele Orientului Apropiat sau mai îndepărtat, presate nu doar de războaie, ci și de sărăcie și de dorința de a trăi mai bine au fost atrase de mirajul Occidentului. Și a început migrația dinspre est spre vest sau dinspre sud spre nord, cum s-a mai întâmplat în istorie. Atunci era vizat în special Imperiul Roman, iar astăzi e vizată Uniunea Europeană. Acum și aici nu pot să epuizez cauzele care duc la această migrație. Dar printre cauze se numără și impulsul dat de liderii musulmani care vor să impună islamul în lume.

Ce face Europa în acest timp și mă refer în speță la Uniunea Europeană? Nimic, sau aproape nimic. Energia Europei s-a consumat în mileniile în care continentul s-a zbătut și a muncit pentru a ajunge la gradul actual de prosperitate și civilizație. Și mă gândesc la acea parte a Europei numită Occident. Americanii, care intră tot la capitolul Occident, au noroc că între Europa și America există un ocean care îi apără deocamdată de invazia care a lovit Europa. Și mai au norocul câte unui Trump care a înțeles pericolul și ia măsuri în consecință.

În Europa nu există un Donald Trump. Noi o avem pe iresponsabila Angela Merkel, care și astăzi zice că ea crede că a făcut bine că i-a invitat pe musulmani să vină în Germania și Europa. Nenorocita asta de femeie fără minte și fără viziune asupra istoriei a crezut că musulmanii vor veni și vor munci pe rupte în Germania, iar nemțișorii ei dragi vor avea timp să taie frunze la câini. Eroare fatală! Imigranții nu vin să muncească în Europa, ei vin să trăiască mai bine, dar fără să muncească, iar statele Europei trebuie să-i primească cu brațele deschise și să le asigure un trai decent.

Despre morala Europei și, în general, a întregului Occident ce se mai poate spune? Homosexualii, transsexualii, lesbienele și alte specimene umane declasate au împânzit Europa și devin tot mai agresivi. Liderii, de oriunde ar fi ei, n-au curajul să se împotrivească pentru că aceștia votează și ei. Îți vinzi conștiința pentru două sau trei voturi! Dacă mai ai conștiință. Morala creștină, cea care a fundamentat și a civilizat Europa, este pe cale de dispariție, iar cultura s-a subțiat în asemenea măsură încât a ajuns o necunoscută pentru generațiile mai tinere. Valorile promovate de istorie dispar și în locul lor apar nonvalorile, promovate prin toate mijloacele tehnicii moderne. Educația este sublimă, dar lipsește cu desăvârșire, ceea ce duce la derapaje tot mai mari în societate. Toate acestea și multe altele, trebuie trecute la capitolul decadență. Iar decadența întotdeauna a dus la dispariția societăților care au promovat-o.

Europa este în această ipostază. Nu văd ce ar mai putea schimba destinul Europei. În fond, nu văd ce ar mai putea schimba destinul lumii.