Scurte povestiri de Wilhem Busch

Inima mi se strânge când mă gândesc la tânărul acela. Era aproape încă un copil, când l-au recrutat. A murit împuşcat de ruşi undeva în Rusia, lângă Leningrad. Pentru cei puternici, viaţa unui om nu înseamnă nimic! Aşa cum se macină un bob de grâu între pietrele morii – aşa mi se pare sfârşitul vieţii lui.

Nici măcar nu a fost creat pentru război. A vrut să devină muzician. Sufletul lui trăia prin muzică. Şi când stăteai de vorbă cu el, aveai adesea impresia că sufletul lui este departe de tot şi ascultă cine ştie ce armonii, pe care noi nu le putem auzi.

În anul 1944, imediat după Crăciun, a sosit acasă vestea că a căzut pe front. O comunicare rece, nemiloasă şi tristă. Cu câteva zile înainte scrisese însă o scrisoare. În această scrisoare a povestit cum a petrecut Crăciunul. Această relatare prezintă, într-un mod caracteristic, spiritul dur al vremii, singurătatea tinerilor şi slava Evangheliei, încât trebuie să o prezint şi altora şi trebuie să-mi înving împotrivirea inimii, care m-a oprit până acum să povestesc această istorie…

— Ascultă la mine! a spus căpitanul puţin înainte de Crăciun către tânărul soldat. Vom sărbători aici, în acest orăşel rusesc. Aici putem să organizăm o petrecere pe cinste pentru companie. Sunteţi de acord cu mine?

— Să trăiţi, domn’ căpitan!

— Am auzit că sunteți muzician. Grozav! Interesantă meserie! Sunteţi cel mai potrivit să vă ocupaţi de această problemă! Nu-i aşa?

— Să trăiţi, domn’ căpitan!

— Puteţi să organizaţi totul cum doriţi. Avem la dispoziţie o sală cu un pian. Organizaţi un cor, repetaţi ceva pentru Crăciun. Știţi mai bine ca mine! Aţi înţeles?

— Să trăiţi, domn’ căpitan!

Băiatul a fost nespus de fericit. Ce misiune frumoasă în monotonia sumbră a vieţii cotidiene! Bucuria lui i-a cuprins şi pe camarazii lui. Sufletele lor, care fuseseră înăbuşite de zgomotul armelor, de discuţiile obscene dintre bărbaţi şi de alcool, au început să se trezească.

În noaptea de ajun, compania a avut parte de o sărbătoare minunată. În centru s-a aflat mesajul Evangheliei despre Fiul lui Dumnezeu, care a fost culcat într-o iesle, despre îngerii care au cântat pe câmpia Betleemului şi despre păstorii care au ascultat speriaţi şi smeriţi vestea. Chiar şi cei mai duri au fost liniştiţi şi mişcaţi. Era, de parcă sufletele îngropate îşi făceau din nou drum spre lumină… Apoi, sărbătoarea a luat sfârşit. În sală a domnit o linişte adâncă. Dar a fost întreruptă de strigătul căpitanului. Uşile au fost date în lături. Au apărut soldaţi care au adus sticle de vin şi de rachiu.

A fost, de parcă peste suflete s-ar fi prăbuşit din nou pământul: un urlet de bucurie! Primul banc obscen a explodat în sală! Râsete! Şi apoi a început o beţie, în care bărbaţii şi-au înecat tot necazul, tot dorul şi toată uitarea…

Băiatul pleacă trist. Noapte Sfântă… În sufletul lui vede imaginea patriei, a părinților, a fraților. Ce frumoase, ce divin de frumoase erau sărbătorile de acasă…!

Se târăşte ca un animal bolnav sub pătura de pe patul tare şi adoarme.

Când se trezeşte, în dormitor pătrundea lumina zilei. Camarazii se întorc de la chef. Beţi, împleticindu-se! Râzând prosteşte! Cuvinte murdare infectează aerul.

Băiatul aruncă pătura şi iese tăcut. În inima lui, dorul de casă muşcă neiertător. O, ce urât, ce murdar, ce înjositor! Şi acesta este Crăciunul!

Fără să se gândească, ajunge din nou în sala unde s-a ţinut serbarea. Cum arată acum! Scaunele sunt rupte. Mesele dărâmate. Ferestrele sparte. Peste tot pe podea se văd bălţi de băutură şi de vărsături…

Dar acolo este pianul nevătămat! Abia câteva zile mai târziu, de revelion, câţiva soldaţi beţi l-au aruncat afară.

Dar, în dimineaţa aceea de Crăciun mai era acolo. Tânărul soldat se năpusteşte spre pian şi… Da, a sărbătorit Crăciunul lui. Singur, în sala pustie, stă şi cântă la pian şi cu gura: „Îngerii vestesc voios S-a născut Isus Cristos…”

Îi vine în minte cântare după cântare. Ce bine că acasă a învăţat toate cântările pe de rost!

„Iar Tu dă-ne binecuvântarea Ta, Şi viaţa întreagă la iesle vom sta.” Şi-a scos din buzunar micul Testament şi a citit încet şi cu atenţie, încă o dată, istoria minunată din Evanghelia după Luca capitolul 2:

„Vă aduc o mare bucurie pentru tot norodul: astăzi, în cetatea lui David vi s-a născut un Mântuitor, care este Cristos, Domnul… Şi păstorii s-au întors, slăvind şi lăudând pe Dumnezeu pentru toate cele ce auziseră şi văzuseră şi care erau întocmai cum li se spusese.”

Inima lui s-a umplut de atâta bucurie, încât a început să dea slavă lui Dumnezeu şi să se roage. Şi s-a aşezat din nou la pian şi a mai cântat încă o dată toate cântările de Crăciun. Atunci, în dimineaţa rece a răsunat cântarea -poate vreun ţăran rus s-a oprit mirat la geam! – : „Iată ce Tatăl ne-a dat: Un Fiu Sfânt, e-adevărat! Să ne ducă vrea şi poate, De-aici, de jos, în veşnicie…”

Oare a bănuit că acest lucru avea să i se întâmple peste câteva săptămâni:

„…De-aici jos în veşnicie”?

Aşa a stat băiatul singur, părăsit, nemângâiat în ţară străină, într-o sală distrusă în mod bestial şi a dat slavă Copilului din iesle. Şi dintr-odată a trebuit să se întrerupă în mijlocul cântării. Căci atunci a înţeles un mare adevăr. Despre aceasta a scris acasă:

„Nu este aceasta starea bisericii în toate vremurile? În mijlocul haosului acestei lumi căzute, ea cântă cu bucurie şi netulburată slava Domnului şi Mântuitorului ei.”

Atunci nu a mai fost singur. Făcea parte din marea adunare care – în ciuda diavolului – cânta şi aducea slavă Domnului: „…bucurie, bucurie, bucurie: Cristos pune capăt suferinţei…”

Sărbătoarea nașterii Domnului

Sărbătoarea nașterii Domnului Isus a fost aleasă de Biserica creștină din secolul al treilea peste o sărbătoare păgână romană, Saturnaliile. Nu voi intra in detaliile sărbătorii păgâne romane Saturnaliile din 25 decembrie; aduc doar mențiunea că centrul acestei sărbători gravita în jurul celebrării nașterii multor zei ai timpului cât și că manifestarea socială a sărbătorii atingea conotații de desfrâu public cu orgii și chiar sacrificii umane sub formă de spectacol.

Una din intențiile conducătorilor bisericii creștine începând cu secolul 3 sau chiar mai devreme a fost să elimine, prin substituție actele sociale de păgânism.

Papa Grigore cel Mare, într-o scrisoare din anul 601 adresată unui misionar în insulele britanice, recomandă păstrarea templelor păgâne și prefacerea lor în biserici, precum și transformarea festivalurilor antice în sărbători ale martirilor creștini.

Biblia nu arată data exactă a nașterii Domnului însă descrie evenimente social istorice, respectiv recensământul roman, moartea împăratului Irod etc.

Evanghelia după Luca 2:8 arată detaliile păstorilor „care stăteau afară în câmp, și făceau de strajă noaptea împrejurul turmei lor”. Acest tip de detalii conduc la concluzia tot mai mult acceptată că nașterea Domnului a fost între anii 7-5 Î.C., primăvara, în Betleemul din Iudeea și nu iarna în decembrie.

Acest scurt istoric propune să ne uităm la sărbătoarea nașterii Domnului prin mesajul Scripturii și nu prin intențiile oamenilor de adăugare sau modificare.

Statistica secolului 20 arată clar că sărbătoarea nașterii Domnului are conotații social laice cu alunecare mai mult spre aspectul familial, cel al schimbului de cadouri sau, pentru copii, „daruri de la moș Crăciun”.

Certă este constatarea că după 2000 de ani „eliminarea prin substituție” nu este terminată, suprapunerile sacru și profan sunt în plină desfășurare.

Invitația mea pentru cititor este să privim la scena întrupării Fiului lui Dumnezeu așa cum o prezintă Scripturile.

Această privire sinceră poate fi începutul transformării personale, benefice spiritual și nu numai intelectual și informațional.
Domnul Isus întreabă între profan si sacru: „Ce ar folosi unui om să câștige toată lumea dacă și-ar pierde sufletul?” (Matei 16:26).

Evanghelia după Ioan 1:14 ne comunică: „Cuvântul s-a făcut trup și a locuit printre noi, plin de har și de adevăr și noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava Singurului născut din Tatăl.” Evanghelistul Ioan, ucenicul iubirii, cel din grupul intim al Domnului Isus își scrie evanghelia mult mai târziu decât cei 3 evangheliști sinoptici. Evenimentele din perspectiva apostolului Ioan primesc mai degrabă accentul sacru. Domnul Isus este prezentat ca ”Singurul născut din Tatăl”, părinții umani nu sunt amintiți aici din motive de accent transcendent al umanității.

Apostolul Pavel scrie în Epistola către Filipeni 2:6-7 : „El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuși n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine însuși și a luat un chip de rob, făcându-se asemenea oamenilor”. El, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, a hotărât să se „dezbrace”, să i-a „un chip de rob”, să se facă „asemenea oamenilor”.

Apostolul Ioan, în Evanghelie, la cap 10:17-18 subliniază din nou acest adevăr spus de Domnul Isus: „Tatăl Mă iubește, pentru că Îmi dau viața, ca iarăși să o iau. Nimeni nu Mi-o ia cu sila, ci o dau Eu, de la Mine. Am putere s-o dau și am putere s-o iau iarăși; aceasta este porunca pe care am primit-o de la Tatăl Meu”. Nimeni nu și-a hotărât ziua de naștere, nimeni nu a ales părinții sau locul nașterii în afară de Domnul Isus . Apostolul Pavel în Coloseni 1:17 ne spune: ”El este mai înainte de toate lucrurile, și toate se țin prin El”.

Am plecat de la provocarea din Ioan 1:14 – a privi Slava Domnului Isus, atotputerea, atotînțelepciunea Sa. Scopul este să pătrundă în noi dumnezeirea Lui. Transformarea noastră în bine, în chipul Lui este numai atunci când în noi pătrunde El.

Tiparul acestei transformări pe care mai târziu o vom sublinia prin ceea ce Scriptura o numește naștere din nou, nu este al nostru pentru că El a venit de la Tatăl aducând elementele Împărăției de sus.

Noi sărbătorim nașterea Domnului, iar Dumnezeu vrea să sărbătorească Nașterea din nou a noastră. La această sărbătoare se referea Domnul Isus în Evanghelia după Luca 15:7 „Tot așa vă spun că va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăiește, decât pentru nouăzeci  și nouă de oameni neprihăniți care n-au nevoie de pocăință”.

Tiparul intrării Domnului Isus în omul păcătos este prin naștere din nou și pocăința. Prea ades cheltuim timp și energie pentru alternative venite din domeniul profan.

Am citit articole de Crăciun cu intenții bune în care se provoacă simpatia, compasiunea, mila cititorului față de copilul născut în ieslea de la Betleem. Prea ades tablourile pictorilor descriu vulnerabilitatea și fragilitatea Domnului Isus. Vedem pe Domnul Isus stând afară și bătând la ușa închisă sau uneori cerșind o bucată din pâinea noastră. Este o parte a adevărului, însă cu părți rupte din întreg. Adversarul sufletelor noastre reușește să prezinte un adevăr distorsionat care devine o minciună.  Domnul Isus corectează acest tipar uman tocmai într-o situație când la fel se credea că Dumnezeu are nevoie de compasiunea noastră.

În Evanghelia după Luca 23:28 ne scrie: „Isus S-a întors spre ele și a zis: „Fiice ale Ierusalimului, nu Mă plângeți pe Mine; ci plângeți-vă pe voi și pe copiii voștri.”

Apostolul Ioan ne cheamă să ne uităm la gloria Domnului Isus. Trebuie să descoperim, uitându-ne atenți, că Domnul Isus decide, El este în control deasupra circumstanțelor în orice timp.

Tiparul privirii la gloria Domnului Isus ca „Singurul născut din Tatăl” apare și în Vechiul Testament.

Noi suntem chemați să privim cu fața descoperită la slava, gloria Domnului nu doar ca spectatori ci cu mult mai mult, ca participanți, ca cei care vom fi transformați din această experiență.

Transformarea aceasta este nașterea din nou în fața slavei Domnului și operată sau efectuată de Duhul Domnului. Acest lucru îl înțelegem din Epistola Apostolului Pavel către Corinteni:

„Noi toți privim cu fața descoperită, ca într-o oglindă, Slava Domnului, și suntem schimbați în acelaș chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului.”(2Corinteni 3:18)

Apostolul Pavel preia ideea revelată de Duhul Domnului, cel ce a inspirat Scriptura, în Exodul 34:35 unde ni se spune: „Copiii lui Israel se uitau la fața lui Moise și vedeau că pielea feței lui strălucea; și Moise își punea iarăși marama pe față până ce intra ca să vorbească cu Domnul”.

Atunci când stăm în relație cu Domnul, tiparul relației aduce schimbări ale ființei umane care din treaptă în treaptă sau din stagiu în stagiu sau din slavă în slavă aduce „chipul Lui” înăuntru nostru.

Nașterea din nou și pocăința aduce chipul lui Hristos în fiecare dintre noi.

Domnul Isus îi spune lui Nicodim, un om religios: „Adevărat, adevărat îți spun că, dacă un om nu se naște din nou, nu poate vedea Împărăția lui Dumnezeu”. (Ioan 3:3)

Nicodim ne reprezintă când dă expresie naturii noastre pline de sine, pline de tiparuri umane care ar accepta sugestii sau negocieri aduse în termenii noștri, începând de la relația discretă în funcție de avantajele sau dezavantajele social-religioase.

Prea ades oamenii ar alege relația cu Dumnezeu în termeni preconcepuți sau ajustați în funcție de particularitățile de existență individuală. Domnul Isus aduce tiparul Împărăției de Sus iar chemarea Lui mai răsună și astăzi : „Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea în fiecare zi și să Mă urmeze”.

Plecarea sau călcarea pe urmele pașilor Domnului Isus ca viață zilnică, dovedește lepădarea de sine și nașterea din nou.

Cu ocazia sărbătorii nașterii Domnului vă dorim ca Domnul Isus să se nască în viața personală a fiecăruia. Pentru cei ce l-au primit pe Domnul Isus ca Mântuitor și Domn le dorim să continue să privească Slava Domnului care, prin lucrarea Duhului Sfânt, ne transformă din slavă în slavă în același chip, al Lui.

Domnul Isus ne spune în Evanghelia după Ioan 14:6 „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine”. La Domnul Isus vă chemăm și numai la El, la nașterea din nou care face sărbătoare în cer, la dreptul câștigat de întruparea Domnului Isus.

Dragi cititori vă salut cu „Sărbători fericite în familie și societate” deasemenea vă salut cu două pasaje biblice: „În nimeni altul nu este mântuire; căci nu este sub cer niciun alt nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiți”. (Faptele Apostolilor 4:12).

„Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu; născuți nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu”.

(Ioan 1:12, 13)

Păstor Daniel Peter Nicolici

Undeva, într-un spital, un om zăcea bolnav de mulţi ani. Doctorul venea des pe la patul lui cu diferite medicamente dar bolnavul îşi pierduse speranţa, nici nu se mai uita la ele. Nici în doctor nu mai avea credinţă.

 Dar iată că într-o zi se apropie de el un om în vârstă, un om obişnuit, nimic special nu era pe faţa lui, şi nici halat de doctor nu purta.

Acest om se aşază lângă bolnav, îi zâmbeşte şi-l întreabă:

 “Ce faci tu aici, în patul meu?”

“Este patul meu de mulţi ani,” răspunde bolnavul.

“Poate, dar aici am zăcut eu 25 de ani, suferind de aceeaşi boală ca şi tine.”

“Şi cum te-ai sculat din pat? Cum te-ai vindecat? Eu credeam că boala asta este incurabilă. De ea a murit tatăl meu, şi bunicul meu, acum este rândul meu… Cine te-a vindecat, ce doctor ai avut, du-mă și pe mine la el.”

 Omul de la capătul patului îi zâmbeşte şi îi spune:

“Aşa ca şi tine am vorbit şi eu într-o adunare a sfinţilor. Le-am spus: ‘Aşa voi muri şi eu, cum a murit şi tata şi bunicul, doar… doar dacă se va găsi cineva să mă ajute… Tare aş vrea să fiu sănătos.’ Unul dintre sfinţi, pe nume Păstorul, mi-a spus: ‘Isus este doctorul tău, cheamă-L în ajutor şi El te va vindeca.”

Omul a spus mai departe bolnavului:

“Eu L-am chemat, m-a vindecat, acum este rândul tău, cheamă-L, pune-L la încercare, nu mai amâna, de ce amâni…?

Anonim 

 DIAGNOSTIC de C. Oprănescu

Umblam tăcut, de multă vreme

Printre străini, cu capu-n jos.

Un doctor ce-a privit spre mine

M-a diagnosticat: “lepros!”

Privirea să-mi ridic, cu teamă,

De multe ori am încercat

Dar orice om m-a luat în seamă“Lepros!” m-a identificat.                                                      

Eu am strigat în gura mare:

“Sunt doar un om nevinovat!”

Ecoul mi-a răspuns din noapte:

“Ești un lepros, ești un spurcat!”

M-am oglindit în apa lină

Privind atent la fața mea.

Dar iată, fața-mi e senină,

Nici urmă nu-i de rana grea.

Am înțeles că-această rană

Ascunsă-i înăuntrul meu,

În sufletul ce plânge-n taină

Că-i despărțit de Dumnezeu.

Și s-a-ntâmplat că-n acea clipă

Pe strada mea trecea Hristos.

M-a diagnosticat în pripă:

“Nu ești lepros, ești păcătos.”

Eu I-am șoptit cu voce stinsă:

“De vrei, poți să mă curățești…”

“Da, vreau”, cu dragoste-mi răspunse,

“Fii curățit, ai să trăiești!”

„…până la bătrâneța voastră Eu voi fi același, până la căruntețele voastre vă voi sprijini. V-am purtat și tot vreau sa vă mai port, să vă sprijinesc și să vă mântuiesc.”

 Duminica trecută, 23 noiembrie, am avut privilegiul de a mă bucura cu credincioșii din Biserica Maranata. Nu a fost o duminica cu nimic mai deosebită de altele, doar mesajul adus de Păstorul Cornel Ghiță a fost ca o rază a răsăritului strălucind peste apus, ca o boare primăvăratică adiind peste zăpada căruntă a iernii. Iată cum a fost:

 După citirea textului de mai sus, și invocarea Numelui Domnului peste Adunare, Păstorul a prezentat credincioșia lui Dumnezeu așa cum reiese din natură – o zi urmează alteia și un anotimp face loc altuia; și apoi, Credincioșia lui Dumnezeu desprinsă din Scriptură, chiar din versetul citat: „v-am purtat și tot vreau să vă mai port…” Mesajul a avut în atenție vârstnicii Biserici.

 Bătrânețea are privilegiile ei. Prin ani de experiență trăită cu Dumnezeu, un bătrân, o bătrână își consolidează caracterul sfânt. Sunt multe amintiri sub frunțile ridate, multe succese și multe eșecuri, multe bucurii și multe dureri, multe victorii împotriva ispitelor și multe căderi, boli și însănătoșiri, mulți ani scurși în unda vremii – mai mulți în urmă decât înainte.

 La bătrânețe omul nu se mai gândește la afaceri, la lucrurile de pe pământ ci la Împărăția lui Dumnezeu, toamna este pe sfârșite, vine iarna… El va spune: „moartea nu mă înspăimântă, mi-e dor de cer, mă așteaptă Raiul!” Experiența părtășiei cu Domnul este scumpă; dorința este de a sfârși cu bine ceea ce am început.

 Totuși, nu este pensionare în slujba Domnului. Și cum ar putea să fie?! Ce să facem cu atâta experiență căpătată de-a lungul vieți? La bătrânețe putem pe bună dreptate să mărturisim:”Am fost tânăr și am îmbătrânit dar n-am văzut pe cel neprihănit părăsit”. Un bătrân poate mângâia în multe feluri un suflet trist: cuiva i-a murit cineva în familie, – Am fost și eu acolo, eu știu prin ce treci, dar știu că Domnul te va ajuta așa cum m-a ajutat și pe mine. Poate cineva are cancer –  Eu știu, și eu fac chimioterapie, dar mă încred în Domnul care ne-a purtat și vrea să ne mai poarte, încrede-te și tu…

 Nu lăsați valorile să fie irosite, uitați-vă în jur – Este cineva care are nevoie de mângâiere? S-o fac azi, acum; mâine zăpada iernii poate mă va acoperi. Nu toți oamenii pot spune: „Eu știu prin ce treci, și eu am fost acolo dar Domnul Isus a fost cu mine.”

 Slujba de duminică s-a terminat cu rugăciuni ale copiilor mari și mici, pentru aceia care le-au dat viață și i-au adus la binecuvântare.Apoi, un bătrân sau o bătrână este o binecuvântare în orice Biserică. Ei pot atenționa în caz de pericol. Pot sta  fermi de partea adevărului ca oameni încercați, cu multă înțelepciune dobândită prin umblarea lor cu Dumnezeu. Stând fermi, cu ochii deschiși la principiile Sfintei Scripturi, neschimbători, ei sunt cei care croiesc cărările drepte întărind, mângâind și zidind Biserica Domnului.

 C. Oprănescu

 DIN PARTEA COLECTIVULUI DE REDACȚIE

Mulțumim lui Dumnezeu pentru fericita oportunitate pe care revista Speranța o are de a intra în casele românilor creștini cu mesajul sfânt al Evangheliei, iar în această vreme de sărbătoare, cu mesajul nașterii Domnului și Mântiutorului nostru. Crăciunul este o sărbătoare în amintirea darului minunat pe care L-a făcut Dumnezeu omenirii. Acest dar este Domnul Isus Hristos. Chemăm creștinii români din această parte a lumii să se unească în celebrarea acestui nume scump în care avem mântuirea.

Sunt mulți în lume care ar vrea să șteargă această sărbătoare a creștinătății din calendare pe diferite motive speculative. Dar dacă nu avem naștere Domnului, înseamnă că nu avem nici viața Lui, nici moartea, și nici învierea. Dar noi știm în cine am crezu, de aceea să ieșim să colindăm, pe la case să urăm și să mărturisim tuturor că Isus s-a născut!

 Vrem să mulțumim fraților români care au înțeles importanța revistei Speranța în faptul că reprezintă valorile creștine ale românilor și ne unește, pe toți cei de acelaș grai, la ieslea din Betleem.

 Ne rugăm ca Domnul să trezească un sentiment de responsabilitate față de această misiune a revistei Speranța în inimile tuturor creștinilor din Australia.

Dumnezeu este acela care ne dă și voința și înfăptuirea.

Vă dorim tuturor      UN CRĂCIUN FERICIT!

CU DUMNEZEU, CU OAMENII LUI DUMNEZEU, PENTRU OAMENI

Redacția

 Revista „Speranța” este editată de Biserica Speranța

12 Brighton Street Flemington Victoria 3031 AU

Pastor Daniel Nicolici    Phone: 0412166800

Așteptăm părerile și sugestiile, dorințele și întrebările Dumneavoastră. De asemenea, dacă cineva dorește să-și publice o scurtă povestire pe o temă creștină, o creație personală, o mărturie sau o scurtă meditație creștină, poate să o facă prin intermediul Revistei Speranța.

Trimiteți la adresa: conopran@iinet.net.au.