Că-s mai hoț ca tatăl meu…

Că-s mai hoț ca tatăl meu…

Așa vorbește Domnul: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, pentru ca să ți se lungească zilele în țara pe care ți-o dă Domnul, Dumnezeul tău.”

Hai să ne ocupăm puțin de părinți și copii, de dragostea dintre ei, dragostea firească, naturală, simplă. Dumnezeu pune mare preț pe dragostea dintre părinți și copii. El este, prin creație, Tatăl nostru al tuturor, El ne-a creat, ai Lui suntem. În rugăciunea ‚Tatăl nostru’, toți îl chemăm ‚Tată’, și cei ce Îl iubesc și cei ce-L neglijează, cinstindu-L doar cu buzele și nu cu inima. Dumnezeu a fost primul tată neascultat de copiii Săi. „Tatăl nostru care ești în ceruri, sfințească-Se numele Tău!” Dar numele lui Dumnezeu este sfânt, sfânt, sfânt, de trei ori sfânt, în cer, pe pământ și sub pământ. Singurul loc unde mai trebuie sfințit este în inimile copiilor Lui – oamenii. Dumnezeu este Tatăl desăvârșit, mereu iubitor, iertător, drept, mustrător și îndelung răbdător.

Părinții noștri naturali sunt, sau au fost, ceea ce noi suntem – păcătoși, răi, naivi, măcinați de patimile și ispitele vieții, plini de vicii și greșeli, ca și noi, copiii lor. Mulți părinți sunt chiar o rușine pentru copiii lor. Și totuși, Dumnezeu poruncește: ‚Cinstește-l pe tatăl tău și pe mama ta!’ Cu sute de ani în urmă, proorocul Daniel se mărturisea înaintea lui Dumnezeu în rugăciune: ‚Căci din pricina păcatelor noastre și din pricina nelegiuirii părinților noștri este Ierusalimul și poporul Tău de ocara tuturor celor ce ne înconjoară…’ (Daniel 9:16b).

Îmi aduc aminte frânturi dintr-un cântec de petrecere, care spune: ‚Că-s mai hoț ca tatăl meu…!’ Sau altul: ‚Mama mea când m-a făcut, mi-a legat sticla de gât…!’ Aceștia au fost părinții noștri, ne-au crescut cum au știut, cum au fost și ei crescuți, iar noi, crescându-ne copiii în același spirit, îi conducem pe calea largă… spre iad. Sunt părinți care nu și-au înțărcat copiii cu rachiu, ci cu aghiazmă, care nu i-au dus la restaurante, ci la universitate, care i-au învățat bunele maniere și felul civilizat de conviețuire. Un astfel de părinte îi făcea odată educație fiului său. Tocmai ajunsese la frumoasa învățătură: ‚Să nu minți!’, îl învăța să spună întotdeauna adevărul, căci așa se cuvine, așa e cinstit. Tocmai atunci a sunat cineva. Copilul s-a uitat pe geam și i-a spus tatălui: ‚Este vecinul!’ Tatăl repede i-a răspuns: ‚Spune-i că nu sunt acasă!’ Ehei!! ‚Sunt mai hoț ca tatăl meu!’ Și totuși, Dumnezeu poruncește: ‚Iubește pe tatăl tău și pe mama ta!’ Certurile, loviturile, lipsa de respect în familie, sunt o lucrare satanică. Familia a fost instituită de Dumnezeu și sfințită de El. Biblia are multe învățături ca lucrurile să decurgă bine în familie. Diavolul, care încearcă să distrugă tot ce este bun și sfânt s-a aventurat în distrugerea familiei. Așa se face că divorțurile s-au înmulțit atât de mult. Când copiii se răzvrătesc împotriva părinților, ei, de fapt, se răzvrătesc împotriva lui Dumnezeu. Ferice de copiii care înțeleg acest lucru și se feresc de cursa diavolului.

Cu toate păcatele părinților, cu toate greșelile lor, ei sunt cei ce-și iubesc cel mai mult copiii; cu toate că și ei sunt supuși ispitelor vieții, ei fac sacrificii mari pentru copii, fie că acești copii sunt ascultători sau nu sunt.

Se spune că o dată, într-un oraș trăia o mamă și copiii ei. Femeia avea o infirmitate, mâinile și fața îi erau acoperite de cicatrice urâte la vedere, cicatrice rămase în urma unor arsuri pe care le suferise în tinerețe. Copilul trebuia să meargă la serbarea de bacalaureat. Știa că acolo vor veni și părinții altor elevi și nu-i surâdea ideea de a apărea în public cu mama lui. Așa că i-a spus direct, că ar fi bine ca ea să stea acasă. Mama a știut ce este în inima copilului ei și pentru prima dată, i-a mărturisit de ce era atât de urâtă: ‚Dragul meu copil, pe vremea pe când erai tu un bebeluș și dormeai în leagănul tău, casa noastră a fost cuprinsă de flăcări. Toți te-au uitat în colțul tău, dar eu te-am căutat prin dogoarea focului, te-am găsit, te-am adăpostit la pieptul meu, acoperindu-ți trupușorul cu fața mea. Așa te-am scos din flăcări și de aceea arăt atât de urât, iar tu ești frumos.’ Copilul, rușinat și înduioșat i-a spus mamei sale cu dragoste: ‚Mamă, ești cea mai frumoasă ființă din lume…’ și au mers împreună la serbarea de sfârșit de an școlar.

Părinți și copii, copii și părinți, bunici și nepoți… suntem toți la fel… măcinați de aceleași slăbiciuni, ademeniți de aceleași ispite, supuși acelorași greșeli și mai mult, ne perindăm unii după alții. Nepoții vor fi părinți, apoi bunici și tot așa… istoria se repetă… Se pare că trăim vremurile de pe urmă, când: ‚Oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani… neascultători de părinți…’ (2 Tim: 3:2). Oricare ar fi timpurile în care trăim, ori locul unde locuim, să nu uităm că deasupra tuturor lucrurilor, deasupra timpului și a spațiului, deasupra Universului, tronează Cel care a creat totul – Dumnezeu, Tatăl nostru. Glasul Lui străpunge existența, străpunge spațiile până aici, la capătul lumii, străpunge timpurile până acum, în acest ceas al sfârșitului, și poruncește: ‚Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să ți se lungească zilele în țara pe care  ți-o dă Domnul, Dumnezeul tău!’ Amin.

C.Oprănescu