Interviul cu Păstorul Corin John Izvernariu despre experiența sa în Africa

Consemnare de Ben Todică (Spicuiri, adaptare pentru Speranța)

Ben Todică: Domnule pastor, bun venit în studioul nostru. Știm că aţi fost în Africa pentru trei săptămâni, invitat la Congresul Mercy House, Casa Milei, din Uganda, Kenya şi Congo… Spuneţi-ne, cum aţi ajuns acolo?

Corin Izvernariu: Bine v-am găsit, domnule Benoni şi toate cele bune ascultătorilor 3zzz. Cum am ajuns acolo? Anul trecut am fost invitat de către păstorul asistent Jeff Lavenda într-o vizită în Kenya, Uganda şi Rwanda. În timpul ce l-am petrecut în Rwanda, i-am cunoscut pe dr. Gilbert şi dr. Cisy Birungi care m-au invitat la această conferinţă în anul acesta ca şi guest speaker (vorbitor invitat) la această conferinţă.

B.T. Care sunt obiectivele acestei organizaţii Mercy House?

C.I. Obiectivul principal este de a ajuta copiii orfani, copii care au rămas fără părinţi datorită bolilor de Sida şi Ebola şi altor boli care sunt în Africa. Chiar la familia la care am stat, dr. Gilbert şi dr Cissy Birungi, ştiam că au un băiat de nici un an şi când am intrat în casă, am văzut deodată o familie mare: opt sau nouă copii, băieţi şi fete. Am întrebat: „ce-s cu ei aici?” Mi-au povestit istoria copiilor fără mamă, fără tată. Ei, fiind medici se ocupă şi de sănătatea lor, ei îi îngrijesc, sunt părinţii adoptivi ai acestor copii.

B.T. Pe lângă faptul că aţi fost la această conferinţă, aţi fost invitat să luaţi parte şi la anumite activități religioase. Sunt multe biserici acolo?

C.I. Au venit păstori din Congo, Kenya, Burundi. Am avut câteva sesiuni cu acești păstori. Pe lângă faptul că am participat la ceea ce am spus înainte, am avut şi timp în care am ţinut studii biblice cu păstorii, am avut câteva servicii cu creştinii din Africa şi la sfârşitul acestei conferinţe am avut un botez foarte interesant, în râu.

B.T. Crocodili nu erau în râu?

C.I. Nici nu m-am mai gândit, am intrat în apă, nu m-am mai gândit dacă sunt crocodili sau nu, ci am intrat pur şi simplu. Mi-am zis, ce-o să se întâmple acum, se întâmplă, asta e. Erau în jur peste o sută de persoane, douăzeci şi patru aşteptau să fie botezate, nu mi-am mai pus întrebări, dar am avut puţină ezitare când am văzut apa atât de murdară. Şi al doilea lucru pentru care am fost puţin emoţionat a fost că au fost trei femei gravide şi mi-era teamă ca nu cumva băgându-le în această apă să nu se întâmple ceva rău.

B.T. Povestiţi-ne ce aţi găsit nou şi interesant în viaţa africană.

C.I. După zece zile de conferinţă în Uganda şi mai puţin de o săptămână de conferinţă în Kenya, au mai rămas câteva zile libere, timp în care am vizitat un Parc foarte mare, căruia îi spune Maasai Mara Safari, şi care se află pe o lungime de 1000 de kilometri pătraţi în sistemul ecologic Serengeti în partea de nord a ţării la graniţa cu Tanzania, unde am văzut animalele junglei.

B.T. În fotografiile pe care le avem în faţă văd un leu, tolănit sub un copac. Eraţi aproape de el? Care-i situaţia, nu v-a fost teamă că vă atacă?

C.I. Cei care ne-au dus, ghidul, sunt experţi în cunoaşterea animalelor. Ne-am apropiat de leu. Leul dormea şi, pur şi simplu, ne-a ignorat, nici nu ne-a băgat în seamă că ne-am apropiat de el la doi metri şi la un moment dat şi-a ridicat capul, s-a uitat la noi, am făcut nişte poze şi s-a culcat din nou.

B.T. Păi… ăştia sunt uşor de vânat atunci.

C.I. Nu cred. Poate că singurii care-i vânează sunt cei din tribul Maasai. Aceştia sunt un trib care trăiesc de-a lungul văii Great Rift de 3000 de ani şi sunt pe un coridor de pământ între Kenya şi Tanzania, în sudul Keniei şi-n nordul Tanzaniei, un trib care nu ştie ce este frica, unde animalele lor pasc împreună. Turmele lor de oi şi capre le-am văzut cu căprioarele şi cu celelalte animale care erau acolo şi am întrebat: „Nu vă e frică că vine leul?” Bineînțeles că nu. Ca să fii un maasai trebuie să omori leul. Ei nu ştiu ce este frica. Ei omoară leul, de mici copii învaţă cum să se lupte cu leul şi cum să-l omoare cu suliţa. Am rămas impresionat. Am avut chiar doi maasai care mă păzeau, erau un fel de security care au stat la uşa cortului.

B.T. Ce planuri aveți pentru viitor?

C.I. Cum v-am spus, totul este în mâna lui Dumnezeu. Am invitaţie să merg în Congo, anul viitor. Să fac misiune printre pigmei. Am primit invitaţia de la un păstor din Congo care se ocupă cu pigmeii, cu copiii săraci de acolo.

B.T. Acum dacă s-au creştinat, s-au botezat, cred în Iisus Hristos, sărbătoresc şi ei Paştele, nu? Mă refer la africani.

C.I. Toţi creştinii de pe faţa pământului sărbătoresc cele două mari sărbători. N-am participat la nici o slujbă de Paşte sau de Crăciun în Africa dar, sigur nu există creştinism fără Naşterea lui Hristos, fără Moartea lui Hristos şi fără Învierea lui Hristos.

B.T. Vă rog să împărtăşiţi cu noi un cuvânt de Paști.

C.I. Doresc la toţi creştinii din Australia să rămână tari în credinţa pe care am primit-o odată pentru totdeauna, să rămânem în Hristos. Cu toate că mai sunt încă vreo două trei săptămâni până la Paşte, pot să spun de pe acum: Sărbători fericite! Hristos a înviat! Este viu!

B.T. Vă mulţumim că aţi venit în emisiune. Suntem mândri de dumneavoastră şi vă dorim să zburaţi cât mai înalt.

SPERANTA – MAI

SPERANȚA – ȘTIRI

Misiune, călătorie, impresii din Ballarat

Sâmbătă, 4 Aprilie, 2015, Ballarat Christian Fellowship.

În sâmbăta Paștelui, Prima Biserică Baptistă Română din Melbourne a adus Evanghelia în Ballarat. Vreau să aduc mulțumiri Bisericii din Endeavour Hills, în numele comunității de români din Ballarat, pentru bucuria pe care au adus-o în mijlocul nostru, vestind Învierea Domnului și nădejdea vieții veșnice. Mulțumim întregii Biserici, păstorilor, cântăreților, șoferilor, cofetăreselor și, în mod special un mulțumesc pentru fratele Adrian Marin care a organizat această călătorie misionară. Mai mult decât orice, mulțumim Sărbătoritului nostru – Domnului Isus Hristos care a murit și a înviat din morți.

Programul sărbătoresc a început în duh de rugăciune, adusă de păstorul Teofil Ciortuz, de cântări și mulțumiri. În această Biserică, unde au răsunat imnuri de slavă peste o sută de ani, au adus închinarea lor coriștii, veniți din Endeavour Hills, sub bagheta dirijoarei Liliana Copocean. Sarah si Elizabeth Ciortuz au adus mărturia lor în cântarea –  I surrender all to Jesus. Luke Marin, Michael Terpea și Vlad au prezentat din Patimile Domnului descrise în Biblie.

Eu nu am fost atunci la Gabata

Când greaua sentință s-a dat

Dar știu că și eu ca și tata

Îl am ca strămoș pe Pilat, … Este mărturia pe versurile poetului Dugulescu, recitate de sora Magda Iuga.

Iată azi El și-a întors către tine fața!

Omule, fii înțelept! AZI PRIMEȘTE VIATA! – a fost invitația sorei Teodora Marin, pe versurile lui Costache Ioanid.

Grupul de fete, surorile Ciui, fratele Ivanco, familia Cerbu, alături de cor, au făcut împreună un frumos buchet de imnuri închinat Mântuitorului nostru.

Cuvântul Evangheliei a fost adus în dar micii comunități de români din Ballarat de către fratele păstor Busuioc Belciu care a depănat fuiorul amintirilor:

„Întâlnirea de azi amintește de prima Evanghelizare care s-a ținut pe pământul nostru – noaptea nașterii Domnului Isus. Atunci au fost mai mulți mesageri decât ascultători (mulți îngeri și doar câțiva păstori)”. Apoi,plecând de la cuvintele apostolului Pavel către corinteni: „V-am învățat înainte de toate, așa cum am primit și eu: că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; că a fost îngropat și a înviat a treia zi, după scripturi; și că S-a arătat lui Chifa, apoi celor doisprezece…” , păstorul Busuioc a continuat:

„Nu este nici un om fără păcat, nici măcar unul. Iar, după Legea pe care a dat-o Dumnezeu în Eden, plata păcatului este moartea (Geneza 2:16,17). Dumnezeu, în dreptatea Lui, nu a ocolit Legea aceasta ci a plătit El pentru noi  prin moartea Domnului  Isus. Dar Hristos a înviat a treia zi, după Scripturi, ca dovadă că ispășirea făcută de El a fost primită de Tatăl (Rom.4:24-25). El S-a arătat și Se arată încă pentru ca să întărească credința celor de atunci și de azi. Dacă acceptam să murim față de lume și păcat, El ne va învia din moartea păcatului. Dumnezeu să ne ajute, Amin”. Cuvintele păstorului au adus o proaspătă mireasmă peste întreaga Biserică.

În concluzie, păstorul Bisericii din Endeavours Hill, Teofil Ciortuz, a arătat din scripturi că Hristos a murit și a înviat ca noi să murim față de păcat și să trăim pentru neprihănire.

El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, fiind morți față de păcate, să trăim pentru neprihănire (1 Petru 2:24).

A continuat: „Oricât de ciudat ar suna, moartea lui Hristos în locul nostru și pentru păcatele noastre înseamnă că și noi am murit. Dar există un alt sens în care murim, tocmai pentru că Hristos a murit în locul nostru și pentru păcatele noastre.

El a murit ca noi să trăim; și a murit ca noi să putem muri. Prin urmare, a fi creștin înseamnă moarte față de păcat. Eul vechi care a iubit păcatul a murit împreună cu Domnul Isus, credinciosul este mort față de păcat, nu mai este dominat de atracțiile păcatului.

Și a mai adăugat fratele păstor: „Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească și să-Și dea viața ca răscumpărare pentru mulți” (Marcu 10:45). Hristos nu a murit pentru ca noi să-L ajutăm, ci ca noi să putem vedea și savura infinita Sa valoare. El a murit pentru a ne dezvăța de plăcerile otrăvitoare și să ne încânte cu plăcerile frumuseții Lui. În acest fel noi suntem iubiți, iar El este onorat”.

Păstorul Bisericii gazdă, Phil Tong, a adus un salut întregii adunări, într-un scurt mesaj în limba engleză, tradus fiind de păstorul Teofil. El a adus o frumoasă imagine a intrării în Ierusalim a Domnului, Împăratul Păcii, Domn al neprihănirii.

Păstorul Teofil Ciortuz care a condus întregul program a binecuvântat întreaga Biserică, apoi, cu toții, ne-am îndreptat către holul Bisericii unde surorile, atât cele din Ballarat, cât și cele din Melbourne, au pregătit o masă îmbelșugată.

Mulțumim Domnului pentru această frumoasă întâlnire și sperăm că o să ne revedem curând.

C.O.

AMINTIRI CU SFINȚII  – Sabina Wurmbrand

Pentru cei care au cunoscut familia Wurmbrand, nu este un secret că tanti Bintea a fost un predicator “mai bun” decât nenea Richard. Există pe undeva o Biblie legată special, cu câte o foaie albă între fiecare două file ale Bibliei. Aceste foi albe au fost acoperite cu colecția de reflexii și meditații obținute din citirea ei zilnică. Îmi amintesc că fratele Aurel Popescu a cerut-o odată ca singură moștenire visată, ca semn de prețuire a prieteniei lor. Nu știu cine a rămas până la urmă cu această Biblie de studiu.Iată un eșantion din cugetările și meditațiile care poartă în mod inconfundabil amprenta personalității sorei Bintea:

Am găsit-o ca de obicei acasă, gata să ne zâmbească, gata să ne servească cu ceva bun, gata să ne asculte cu toată atenția și gata să ne împărtășească ceva din comorile umblării ei cu Dumnezeu. Venisem însoțit de o persoană aflată încă “în căutarea lui Dumnezeu.” Firește, sora Bintea avea ceva pregătit chiar pentru această ocazie:

“Am citit nu de mult un text din Geneza care mi-a dat mult de gândit. Este scris în Geneza 43:16 ceva despre un om numit Iosif și despre frații săi:

“Cum a văzut Iosif pe Beniamin cu ei, a zis economului sau: “Bagă pe oamenii aceștia în casă, taie vite și gătește; căci oamenii aceștia au să mănânce cu mine la amiază”. Omul acela a făcut ce-i poruncise Iosif și a dus pe oamenii aceia în casa lui Iosif. Ei s-au temut când au văzut că-i bagă în casa lui Iosif și au zis: “Ne bagă înăuntru din pricina argintului pus în sacii noștri data trecută; vor să se năpustească peste noi, ca să ne ia robi și să pună mâna pe măgarii noștri.” (Geneza 43:16-18) Sărmanii frați ai lui Iosif! Ei se temeau că Iosif plănuia să … le fure măgarii! Mai marele Egiptului tocmai dăduse ordin ca să se pregătească pentru ei un ospăț și ei se temeau că vor fi luați robi. Credeau că Iosif nu mai poate fără măgarii lor! Lor le era destinată partea cea mai bună a Egiptului, dar ei se gândeau că-și vor pierde măgarii!

Tot așa suntem și noi când este vorba să venim la Dumnezeu. Ne temem că ne va băga cu forța în casă ca să ne ia robi și ca să ne fure ce este al nostru … Domnul Isus ne pregătește un ospăț și Dumnezeu are deja pregătit pentru noi ce este mai bun în casa Sa veșnică, iar noi … ne tot gândim la măgarii noștri și ne temem de Domnul. Ni se pare că El vrea să ne jefuiască de ce este de drept al nostru, când El vrea de fapt să ne dea în dar tot ce nu este al nostru … tot ce este cu mult mai mult decât ceea ce ni se pare nouă că avem acum “al nostru.” În timp ce o ascultam, mă rugam pentru persoana care ne însoțise. Știam că sora Sabina vorbise pentru ea și doream ca vorbele acestea, atât de ironic de duioase să-i meargă direct la inimă. Nu mă îndoiesc că s-a întâmplat chiar așa. Cu tactul și priceperea ei neîntrecute, sora Bintea vestise Evanghelia așa cum se cuvenea, cu toată priceperea și dragostea unui câștigător de suflete.

amintiricusfinti.wordpress.com

F R O N T I E R A

Deva – Belgrad – Sejana – Triest

Să nu mă rătăcesc cumva. Am mare grijă să nu mă rătăcesc în timp ce conduc taxiul prin Perth. Mă rog Domnului să mă poarte pe unde nu cunosc şi El mă aude şi mă poartă.

Păstorul m-a învățat că Dumnezeu se ocupă şi de lucrurile foarte importante, cât şi de cele mărunte, care apar în viața omului.  Dar care sunt lucrurile importante şi care sunt cele mai puţin importante? Dacă eu mă rătăcesc, sau nu, este un lucru important sau nu este? Aparent nu ar fi nimic interesant în asta. Aparent… Dar, era o vreme când, dacă mă rătăceam, imediat intram în panică (parcă şi în ziua de azi stăruie acea panică atunci când mă simt rătăcit). Când am ajuns în Australia mi-am dat seama că în momentul în care nu mai ştiam unde mă aflam deveneam disperat. Dacă mă rătăceam căutând o adresă abandonam căutarea şi intram în primul bar sau căutam drumul spre casă cu mare frică în inimă.

De unde această frică, panică, disperare? Hmmm… Este o poveste lungă, să nu mă rătăcesc în ea… Dacă mă rătăcesc sunt pierdut… în spaţiu, şi… în timp.

Hai să ne întoarcem înapoi în timp, cu cincisprezece ani în urmă, în spaţiu, cu 25 000 de kilometri.

Înapoi… în Iugoslavia, pe şoseaua spre Triest, cam 1000 de kilometrii până la Sejana, oraşul de frontieră, poarta spre Italia, spre libertate.

 Mergi sau crapă!

Veneam de la Belgrad, mai pe jos, mai cu un camion, dormind pe sub poduri, trezindu-mă cu melci pe mine. Începuse o perioadă ploioasă. Eram îmbrăcat cu un pulover de lână, lung, vişiniu, nu mai ştiu de unde îl aveam. Prin puloverul ăla nu trecea ploaia, sub el eram uscat. Din nou aveam o durere chinuitoare în ambele picioare, febră musculară.

„Mergi ori crapă, durerea va atinge un punct culminant când va dispare ca şi când nu a fost” – aveam în minte cuvintele prietenului meu, Romică, de care mă despărţisem cu câteva zile în urmă (câte oare…? cine să mai ştie…). Mă târam pe marginea şoselei şi uite că se opreşte lângă mine un camion, un T.I.R. din Franţa. Cu greu mă caţăr în cabină.

– Bonjour, bonjour, monsieur… zâmbesc forţat la şofer.

– Bonjour, coment sava? mă întreabă el. Încotro, mon amie?

– Je ne ce pas… Habar n-am!

Mă aşez şi-mi trag sufletul. Camionul porneşte greu apoi prinde viteză. Ce cuvinte franţuzeşti ştiu eu…? Să încerc:

– La liberte, Italia, El fugitivo…!

Şoferul, un om de vreo 40 de ani, cu chelie, rotofei la faţă îmi zâmbeşte:

– Problems? Police?

– No, no, no… Je ne ce pas banditos, je anticomunist! Şoferul zâmbeşte şi îmi explică că trebuie să cobor înainte de frontieră. Ne-am oprit la o distanţă de două sute de metri de vamă. Şoferul îmi arată un zid în partea dreaptă şi îmi dă de înţeles că peste acel zid este calea mea. Opreşte camionul şi vreau să sar jos. El îmi întinde un pachet de Marllboro:

– Souvenir. Bonne chance, mon amie!

Am luat ţigările şi am sărit pe şosea cu sacoşa pe umăr. Mi-am dat seama că durerea din picioare dispăruse. Am luat-o la fugă spre zidul de cărămidă tencuită. Era nu departe. Pomi peste tot. Am sărit peste zid şi m-am pierdut în ierburi şi tufişurile de arbuşti. Am ascuns prin buruieni, sub un pomişor, sacoşa în care mai era ceva mâncare, bidonul cu apă, şi cine să mai ţină minte ce oi mai fi cărat în sacoşa aia…

Începuse să plouă mărunt. Era ora cinci, cinci jumate, spre seară, în luna iunie. Nu ştiu… îmi era mie frig datorită slăbiciunii sau era frig într-adevăr. Tremuram de ploaie, de emoţie sau de frică? Nu ştiu. Dar simţeam un tremur în tot corpul şi îmi era somn, eram ud şi-mi era frig şi mă simţeam aşa de singur… Am înnodat o batistă la colţuri, mi-am pus-o pe cap, ca pe o bască şi am pornit drept înainte, aşa cum îmi spusese francezul: peste gard, drept înainte, 4-5 kilometri şi sunt în Italia. Dar  întrebarea era unde este înainte?

Am ochit un pom mai înalt şi m-am căţărat în el. Am distins bine zidul în spate, şi punctul de vamă în faţa mea. M-am coborât din pom şi am pornit… drept înainte. Începuse să se întunece şi ploaia s-a înteţit. După vreo două ore de mers am ajuns la marginea unei văi foarte largi. Era ca o groapă mare. Dincolo de această groapă sau vale, ce era ea, se vedeau multe lumini. Acolo este Triestul, mi-am închipuit eu, şi am atacat acea vale.

Coborâşul nu a fost uşor căci era abrupt şi plin de scaieţi, şi alunecos, dar am ajuns la loc drept. Îmi păruse o ditanţă de 5-6 kilometrii de la buza gropii până la luminile Triestului dar am nimerit în nişte hăţişuri prin care am umblat mult timp, ore în şir, mi s-a părut o veşnicie. Am ajuns la un luminiş cu un copac retezat, doborât la pământ.    M-am aşezat pe acel buştean ud şi am îndrăznit să-mi aprind o ţigară. Am stins-o imediat căci m-a cuprins frica – dacă mă simt grănicerii? Această frică a pus stăpânire pe mine. Am intrat în panică  şi în criză de timp. Trebuia să ajung la Triest până se lumina de ziuă. Am ascultat un timp tăcerea din jur. Nici ţipenie de om…

“Curaj, nu este nimeni afară pe ploaia asta. Curaj…!” Totuşi, m-am bucurat când m-am împiedicat de o piatră şi am căzut la pământ. Am pipăit piatra şi am luat-o în palmă, şi dintr-o dată am prins curaj. Aveam o armă. Doamne, ce disperare… Prin întuneric şi scaieţi am ajuns la marginea acelei văi şi am început urcuşul. Mă bucuram, în vârful acestui mic deal, acolo, la câţiva kilometri este acel loc frumos luminat, Triestul, Italia, libertatea. Nu ştiu cât timp s-a scurs.

Piatra

Am urcat, mai mult târându-mă, dar iată-mă ajuns sus, pe buza văii. Şi am văzut în faţa mea valea întinzându-se şi… în partea cealaltă luminile acelea magice, Triestul meu… Imposibil!!! Cumva, mă rătăcisem pe fundul gropii şi mă întorsesem de unde am plecat. N-am mai aşteptat un minut şi m-am aruncat înapoi prin hăţişuri, din nou să traversez acea groapă. Nu mai simţeam nici frig, nici frică. Strângeam în mână piatra aceea colţuroasă şi rece, atingerea ei imi făcea bine, parcă nu mai eram singur.

Am ajuns iar lângă copacul retezat. Acum m-am aşezat pe el, am pus piatra lângă pulpa piciorului şi am fumat o ţigară. Aveam curaj, aveam o armă lângă mine. Am mai fumat încă o ţigară şi am plecat la drum. Înainte, spre Triest.

După o perioadă de timp am ajuns iar… lângă pomul retezat. Nu se poate… este altul… Nu, nu e altul. Iată-l, ciotul de doi metri şi lângă el trunchiul căzut. Unde sunt…? Am plecat mai departe, nu mă puteam opri. După o oră sau două am ajuns iar lângă trunchiul retezat… M-am prăbuşit peste butucul căzut la pământ, disperat. Unde sunt…? M-am rătăcit în văgăuna asta. Probabil că în curând se luminează şi nu mai am cum să ies de aici. Oh, dacă ar fi fost Romică cu mine aici… ăla are busolă în cap, acum am fi fost în Italia deja… Dar acum iată-mă rătăcit în hăţişurile astea, singur, singur şi disperat…

Am simţit o durere în palma dreaptă şi am realizat că strângeam cu disperare în palmă… piatra. Piatra pe care o ridicasem de jos cu mult, mult timp în urmă, în această cea mai lungă noapte din viaţa mea. Iată că nu sunt singur. M-am simţit în siguranţă ca şi când prietenul meu, Romică, ar fi fost lângă mine. Am pus piatra lângă mine, pe buşteanul căzut, şi i-am spus cu dragoste:

– Stai un pic aici, prietene, stai un pic. Mai cade o cioară jos din pom şi tot se odihnaşte cinci minute şi fumează şi ea o ţigară, mai stai un pic, piatră, doar cinci minute…    Am fumat câteva ţigări, apoi am pornit din nou la drum, peste trunchiul căzut, înainte. Am pus piatra în buzunarul drept de la pantaloni. Dar… încă de două ori m-am întors în acelaş loc. Cu disperare mi-am dat seama că mă învârtesc în loc, lipsit de orientare.

Stoi!!!

Când a început să se lumineze am văzut cerul ca o faţă de ape lucind deasupra gropii unde mă rătăcisem. M-am urcat sus, pe deal. Vedeam pădurea toată şi un val de ceaţă şi nor, ca un fum era în aer, ca o răsuflare a pădurii. Nu mai ştiam unde sunt dar nu puteam sta pe loc, aşa că am pornit aiurea, printre arbuşti şi scaieţi. M-am suit într-un pomişor dar nu am putut vedea nimic, doar ceaţă şi abur şi… fum. Da, un fir de fum se ridica ca din pământ. Apoi o cabană mi-a ieşit înainte ca fata morgana. Totuşi, coliba nu a dispărut când m-am apropiat. Am ajuns la un pas de uşă, fără să gândesc, nici nu cred că mai puteam să gândesc, am apăsat clanţa şi am deschis uşa la perete. Înăuntru, doi soldaţi, dormeau pe scaune cu picioarele pe masă. Când eu am apărut în uşă, au sărit drept cu armele în mână.

Grănicerii! Şi… au răcnit amândoi odată:

– Stoi!!!

M-am retras din uşă şi unul din ei a sărit în faţa mea şi a armat puşca. Eu am încremenit. El mi-a spus ceva în sârbeşte şi mi-a arătat pământul. M-am lungit pe burtă în iarba udă, cu fruntea în pământ şi aşteptam să aud pocnitura şi gata… să se termine odată totul. Dar nu am auzit nimic, doar pe soldaţi vorbind între ei cuvinte fără înţeles pentru mine. Atunci… atunci… am lăsat mâna să-mi alunece la buzunar. Am pipăit piatra cu degetele, era acolo… Am deschis ochii larg… Mai aveam o speranţă, mai aveam un prieten… piatra.

Am simţit o bătaie pe spate. Cu grijă, încet, cu teamă, am ridicat capul de pe pământ şi am privit peste umărul stâng. Spre surprinderea mea, am văzut faţa soldatului zâmbitoare, binevoitoare. El mi-a făcut semn să mă scol. M-am sculat. Mi-a făcut semn să mă aşez pe marginea unui şanţ care tăia poieniţa unde ne aflam. M-am aşezat lăsându-mi picioarele în şanţ. Celălalt soldat a adus o pătură şi m-a acoperit cu ea peste cap şi peste umeri, peste spate şi peste genunchi. A pus două degete la gură şi, zâmbind, m-a întrebat:

– Ţigarete? Ţigarete?

Am scos din buzunarul de la piept pachetul de Marllboro de la şoferul francez, în timp ce cu mâna cealaltă am tras piatra din buzunar şi am lăsat-o să alunece pe fundul şanţului.

Adio, prietene de o noapte, adio…

Doamne… poartă-mă pe unde nu cunosc…

C.Oprănescu / din Un taxi…

Te am în palmele mâinilor mele de Denisa Bărbulescu

Ați observat că atunci când vrei să scrii ceva este mai ușor de găsit un pix, de cele mai multe ori, decât o bucată de hârtie? În plus, când ai de scris ceva care să și ții minte pe o perioadă scurtă, lăsăm toți hârtia la o parte (chiar dacă am găsit-o) și scriem pe mână; un număr de telefon, o activitate de făcut, un aliment de cumpărat, o formulă pentru un examen.

Mărturisesc sincer că acest scris pe mână este un obicei care mi-a displăcut întotdeauna din două motive: este mai tot timpul nefolositor, pentru că până ajung să folosesc ce scrie pe mână, informația este aproape ștearsă, și prin urmare inteligibilă. Apoi, întotdeauna ceea ce rămâne neșters este greu de curățat!

Am o întrebare: cât de vechi credeți că este acest obicei? În Exodul 13, Paștele este instituit ca o sărbătoare permanentă pentru poporul Israel în amintirea zilei în care au fost eliberați din Egipt. În versetele 9 si 16 acest act de amintire este asemănat cu un semn făcut pe mână, un semn care să le fie în fața ochilor mereu.

Am o a doua întrebare: cine credeți că a fost primul căruia i-a venit această idee? În Isaia 49 avem versetul 16: “Iată că te-am săpat în mâinile Mele, și zidurile tale sunt întotdeauna înaintea ochilor Mei.”  Traducerea în limba engleză folosește expresia “te-am gravat în palmele mâinilor Mele”.

Aceasta a fost îmbărbătarea pe care a dat-o bunul Dumnezeu poporului Său că nu este uitat oricât de asuprit ar fi pe acest pământ.

Cât de mare este însă bucuria inimii mele știind că prin Harul aceluiași YHWH suntem marcați in palmele Domnului Isus de cuiele care l-au țintuit pe cruce?

Dacă ești descurajat, dacă nu vezi ieșire dintr-o situație, dacă ești doborât de stări depresive, dacă simți că ești singur și tot ce ridici sunt rugăciuni neascultate, nu uita că ești în fața ochilor Domnului iubitor, întotdeauna. Ești mai mult decât scris cu pixul in palmele Sale – ești gravat!

Că-s mai hoț ca tatăl meu…

Așa vorbește Domnul: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, pentru ca să ți se lungească zilele în țara pe care ți-o dă Domnul, Dumnezeul tău.”

Hai să ne ocupăm puțin de părinți și copii, de dragostea dintre ei, dragostea firească, naturală, simplă. Dumnezeu pune mare preț pe dragostea dintre părinți și copii. El este, prin creație, Tatăl nostru al tuturor, El ne-a creat, ai Lui suntem. În rugăciunea ‚Tatăl nostru’, toți îl chemăm ‚Tată’, și cei ce Îl iubesc și cei ce-L neglijează, cinstindu-L doar cu buzele și nu cu inima. Dumnezeu a fost primul tată neascultat de copiii Săi. „Tatăl nostru care ești în ceruri, sfințească-Se numele Tău!” Dar numele lui Dumnezeu este sfânt, sfânt, sfânt, de trei ori sfânt, în cer, pe pământ și sub pământ. Singurul loc unde mai trebuie sfințit este în inimile copiilor Lui – oamenii. Dumnezeu este Tatăl desăvârșit, mereu iubitor, iertător, drept, mustrător și îndelung răbdător.

Părinții noștri naturali sunt, sau au fost, ceea ce noi suntem – păcătoși, răi, naivi, măcinați de patimile și ispitele vieții, plini de vicii și greșeli, ca și noi, copiii lor. Mulți părinți sunt chiar o rușine pentru copiii lor. Și totuși, Dumnezeu poruncește: ‚Cinstește-l pe tatăl tău și pe mama ta!’ Cu sute de ani în urmă, proorocul Daniel se mărturisea înaintea lui Dumnezeu în rugăciune: ‚Căci din pricina păcatelor noastre și din pricina nelegiuirii părinților noștri este Ierusalimul și poporul Tău de ocara tuturor celor ce ne înconjoară…’ (Daniel 9:16b).

Îmi aduc aminte frânturi dintr-un cântec de petrecere, care spune: ‚Că-s mai hoț ca tatăl meu…!’ Sau altul: ‚Mama mea când m-a făcut, mi-a legat sticla de gât…!’ Aceștia au fost părinții noștri, ne-au crescut cum au știut, cum au fost și ei crescuți, iar noi, crescându-ne copiii în același spirit, îi conducem pe calea largă… spre iad. Sunt părinți care nu și-au înțărcat copiii cu rachiu, ci cu aghiazmă, care nu i-au dus la restaurante, ci la universitate, care i-au învățat bunele maniere și felul civilizat de conviețuire. Un astfel de părinte îi făcea odată educație fiului său. Tocmai ajunsese la frumoasa învățătură: ‚Să nu minți!’, îl învăța să spună întotdeauna adevărul, căci așa se cuvine, așa e cinstit. Tocmai atunci a sunat cineva. Copilul s-a uitat pe geam și i-a spus tatălui: ‚Este vecinul!’ Tatăl repede i-a răspuns: ‚Spune-i că nu sunt acasă!’ Ehei!! ‚Sunt mai hoț ca tatăl meu!’ Și totuși, Dumnezeu poruncește: ‚Iubește pe tatăl tău și pe mama ta!’ Certurile, loviturile, lipsa de respect în familie, sunt o lucrare satanică. Familia a fost instituită de Dumnezeu și sfințită de El. Biblia are multe învățături ca lucrurile să decurgă bine în familie. Diavolul, care încearcă să distrugă tot ce este bun și sfânt s-a aventurat în distrugerea familiei. Așa se face că divorțurile s-au înmulțit atât de mult. Când copiii se răzvrătesc împotriva părinților, ei, de fapt, se răzvrătesc împotriva lui Dumnezeu. Ferice de copiii care înțeleg acest lucru și se feresc de cursa diavolului.

Cu toate păcatele părinților, cu toate greșelile lor, ei sunt cei ce-și iubesc cel mai mult copiii; cu toate că și ei sunt supuși ispitelor vieții, ei fac sacrificii mari pentru copii, fie că acești copii sunt ascultători sau nu sunt.

Se spune că o dată, într-un oraș trăia o mamă și copiii ei. Femeia avea o infirmitate, mâinile și fața îi erau acoperite de cicatrice urâte la vedere, cicatrice rămase în urma unor arsuri pe care le suferise în tinerețe. Copilul trebuia să meargă la serbarea de bacalaureat. Știa că acolo vor veni și părinții altor elevi și nu-i surâdea ideea de a apărea în public cu mama lui. Așa că i-a spus direct, că ar fi bine ca ea să stea acasă. Mama a știut ce este în inima copilului ei și pentru prima dată, i-a mărturisit de ce era atât de urâtă: ‚Dragul meu copil, pe vremea pe când erai tu un bebeluș și dormeai în leagănul tău, casa noastră a fost cuprinsă de flăcări. Toți te-au uitat în colțul tău, dar eu te-am căutat prin dogoarea focului, te-am găsit, te-am adăpostit la pieptul meu, acoperindu-ți trupușorul cu fața mea. Așa te-am scos din flăcări și de aceea arăt atât de urât, iar tu ești frumos.’ Copilul, rușinat și înduioșat i-a spus mamei sale cu dragoste: ‚Mamă, ești cea mai frumoasă ființă din lume…’ și au mers împreună la serbarea de sfârșit de an școlar.

Părinți și copii, copii și părinți, bunici și nepoți… suntem toți la fel… măcinați de aceleași slăbiciuni, ademeniți de aceleași ispite, supuși acelorași greșeli și mai mult, ne perindăm unii după alții. Nepoții vor fi părinți, apoi bunici și tot așa… istoria se repetă… Se pare că trăim vremurile de pe urmă, când: ‚Oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani… neascultători de părinți…’ (2 Tim: 3:2). Oricare ar fi timpurile în care trăim, ori locul unde locuim, să nu uităm că deasupra tuturor lucrurilor, deasupra timpului și a spațiului, deasupra Universului, tronează Cel care a creat totul – Dumnezeu, Tatăl nostru. Glasul Lui străpunge existența, străpunge spațiile până aici, la capătul lumii, străpunge timpurile până acum, în acest ceas al sfârșitului, și poruncește: ‚Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să ți se lungească zilele în țara pe care  ți-o dă Domnul, Dumnezeul tău!’ Amin.

C.Oprănescu