CU FARURILE APRINSE…

Îmi aduc aminte când m-am dus la studiul biblic prima dată, am ajuns acolo pe lumină dar când am plecat era noapte și la primul stop, un om a venit la geamul mașinii mele și a bătut în el. Eu m-am speriat, n-am știut ce vrea, dar el mi-a spus, ‘aprinde, doamnă, farurile’, că mergeam cu ele stinse în noapte.

La studiul biblic ținut de Lidia Crișan am învățat că Domnul Isus e Cuvântul, că eu habar nu aveam, și am învățat multe lucruri din Biblie.

Am început să învăț să mă rog, și Dumnezeu a lucrat la inima mea ca să mă schimbe, așa cum știe El, cu multă iubire și mare răbdare, iar în timpul slujbelor, de câte ori vorbea Fratele Crișan, parcă îmi vorbea Dumnezeu mie personal.

Nu după mult timp i-am zis soțului meu că eu mă botez, pentru că dacă Domnul Isus, care este Dumnezeu, s-a botezat, cine sunt eu să nu fac la fel?

John a zis, ‘dacă te botezi tu, mă botez și eu cu tine’ și uite așa, ne-am botezat amândoi. Dumnezeu să o binecuvânteze pe Lidia și pe Fratele Crișan și pe toți membrii bisericii care ne-au primit cu brațele deschise, ca pe niște rude dragi, dar rătăcite.

De la Gabi, Lidia și Măicuța am învățat să mă rog, de la fratele Crișan am învățat că Domnul Isus mă iubește, și să nu plec cu mașina până  nu mă rog, de la fratele Costică am învățat să nu vorbesc despre alții dacă, vorba dânsului, ‘aceia nu sunt de față, că e păcat’ și uite-așa am învățat de la fiecare câte ceva.

Sigur că sunt tot o păcătoasă, dar cu păcatele iertate, care este mare lucru pentru  mine, pentru că până atuncea făcusem numai păcate și nici măcar nu-mi dădusem seama și ce e mai rău e că nici nu-mi păsase, pentru că aveam alt stăpân, pe cel rău.

Nu mult timp după ce m-am botezat, a venit la școala unde eu predam matematica, un African-American comedian, și directorul școlii ne adunase pe toți, pe profesori și pe elevi, în sala de gimnastică să-l ascultăm.

Profesorii stăteau pe scaune în mijlocul sălii iar elevii stăteau pe jos, pe rânduri și clase.

Eu eram distrată și mă gândeam la ale mele dar l-am auzit pe comedian întrebând audiența: ’Care credeți voi că este frica cea mai mare a omului?’, și apoi a zis că cine va răspunde corect la întrebarea lui va primi de la el cinci dolari

Eu tocmai mă gândeam ce întrebare aiuristică, și regretam timpul irosit. În timp ce a-și putea să le fac capul tobă de matematică elevilor mei, trebuie să stau acolo și să-l ascult pe el. Unul dintre elevi a răspuns că este frica de a vorbi in public, altul a zis că este frica de moarte, și au mai răspuns și ceva profesori, dare eu pierdusem interesul și nici nu-i mai urmăream. Americanul a zis că niciun răspuns nu este bun. Atunci am auzit o voce, în engleză, zicându-mi: ‘To be separated from the love of God’, (să fii separat de iubirea lui Dumnezeu), și imediat pe românește, tot aceiași  voce mi-a zis: ‘Spune’.

Eu m-am uitat imediat la colegul meu să văd, el a auzit vocea, dar acela stătea liniștit pe scaun ca și cum nimic nu se întâmplase cu el.

Am știut imediat că este vocea lui Dumnezeu pentru că învățasem cu Lidia la studiul biblic, dar mi-am zis în gând că nu mă apuc eu să zic asta acolo și să îi fac pe toți, să se uite la mine ca la felul trei; dar atunci vocea iar a zis: ‘To be separated from the love of God’ după care mi-a zis ‘Spune!’

M-am gândit imediat că nu mă pot împotrivi dorinței lui Dumnezeu, mă gândeam că un pumn de țărână ca mine nu poate face asta și… am ridicat mâna, timidă, sperând că Americanul nu o să mă vadă, că stăteam mai prin spatele sălii.

Dar el m-a văzut imediat și zice: „Ia stați că o profesoară a ridicat mâna, și mă întreabă direct: „ce doriți să zice-ți?’, la care eu am mormăit încet că vreau să-i răspund la întrebare. El nu m-a auzit și mi-a zis să vorbesc mai tare și atunci am zis și eu cât de tare am putut, că vreau să-i dau răspunsul la întrebare.  ‘Foarte bine’ zice el, ‘care e răspunsul? Am repetat tare, exact ce mi-a spus Dumnezeu:

‘TO BE SEPARATED FROM THE LOVE OF GOD’.

Imediat americanul a zis că ăsta e răspunsul corect, aceasta este cea mai mare frică a omului, să fie separat de iubirea lui Dumnezeu, și mi-a trimis cinci dolari din mâna în mâna. Toți elevii au aplaudat că i-am luat banii dar de fapt ei nu au înțeles mai nimic.

Apoi multe zile după aceea elevii m-au întrebat ce am vrut să zic, iar eu le-am explicat. Acum știam. O colegă, care era soție de păstor, mi-a zis: ‘Dar nu ți-a fost frică să zici ce ai zis și să explici elevilor? Mie mi-e frică să le vorbesc de Dumnezeu.’

Nu mai știu ce i-am răspuns, dar îmi aduc aminte că citisem în Biblie că, dacă nu vorbim noi, vor vorbi pietrele și, cinstită să fiu, frică nu mi-a fost niciodată, nu aveam nimic de pierdut. Știam că Isus mă iubește.

V-am povestit cele de mai sus ca o mărturie că Dumnezeu vorbește și azi oamenilor când crede El de cuviință, ca să-și împlinească planul Lui cel sfânt.

În altă ordine de idei, mărturisesc că am auzit și vocea celui rău, după un timp. Eram în mașină, conduceam pe autostradă cu 100km pe oră și plângeam în hohote pentru că fata mea trecea printr-un mare necaz și este fără credință. Dintr-odată am auzit o voce zicându-mi: ’acum apasă pe accelerator, și intră în camionul din stânga și o să scapi de toate necazurile’.

Imediat mi-a trecut automat plânsul și mi-am adus aminte ce mi-a zis Lidia, și am strigat cât am putut: ‘Înapoia mea satano!’ iar vocea a amuțit și n-am mai auzit-o niciodată.

Acestea sunt experiențele mele, poate or să vă ajute și pe dumneavoastră cu ceva, dragi cititori și cititoare. Când veți fi intr-o situație asemănătoare vă îndemn din toata inima mea de pocăită să  nu umblați în întuneric. Așa cum am fost atenționată eu de acel necunoscut, vă îndemn acum: Nu umblați pe întuneric. Aprindeți farurile. Umblați în Lumina Domnului Isus. El va veni curând. Vino, Doamne Isuse!

Domnul să fie cu dumneavoastră în anul acesta și întotdeauna. Amin.

Despina Bulmer, Perth

Cântarea de laudă vine

(urmare)

Suna telefonul de sărea inima în pieptul meu. Telefonul lui Dumnezeu. Am izbucnit în plâns și așa de fericit am fost. Am zis: “Mulțumesc, am înțeles”. Am rămas în Casa Domnului. Nu a trecut multă vreme și Cel care are în mâna Lui puterea, căruia I-a fost dată toată puterea în cer și pe pământ, așa a știut El să lucreze în inimioara șotiei mele și a învățat-o să ierte. Să iubească ceea ce era vrednic de disprețuit. Și in aceiași apă, în 31 Martie 1991 am încheiat legământul cu Dumnezeu.

Am rămas în adunare o vreme, liniștit, dar eram necăjit în același timp că nu știam să cânt. Când se cânta în Biserică parcă lua foc poporul, și eu stăteam ca mutul. Ce să cânt? Nu știam să cânt Cântările Domnului. Erau altfel de cele ce le cântam la petreceri. Nu se potriveau. Mi-am dat seama că nu sunt vrednic de Cântarea de laudă.

Într-o zi rămân în Biserică, lângă un bătrân unde îmi plăcea să stau (am iubit întotdeauna frații în vârstă). Fratele m-a întrebat: “Auzi, tot mă uit la dumneata. Când cântăm noi, de ce nu cânți ci plângi? Te-am urmărit eu de câteva ori.” “Frate, eu nu știu să cânt, deși în această viață îmi câștig pâinea cântând la lume, doară eu eram șeful fanfarei militare. Cântam toată ziua de răsuna orașul și mă plăteau bine, iar pentru Domnul nu pot să cânt. Știi frate, eu am promis lui Dumnezeu o Cântare de laudă și Dumnezeu mereu m-a întrebat de ea. Uite că m-am și pocăit și tot nu pot. Mă apasă mai tare ca oricând.” Bătrânul mă întreabă:

“Frate, dar Lui Dumnezeu I-ai cerut Cântarea asta de laudă?” “Nu frate. Nu vreau să mi-o dea Dumnezeu. Eu vreau să I-o dau Lui, să-I dăruiesc cea mai frumoasă cântare din inima mea pentru că El mi-a dat totul mie”. Știam acum. Mi-a dat pe singurul Lui Fiu și m-a mântuit. Eu vreau să Îi dau Lui cea mai frumoasă cântare de laudă. Așa gândeam eu. Bătrânul zâmbește: “Frate, noi nu suntem vrednici să Îi dăm lui Dumnezeu nimic. Nici măcar o cântare de laudă. Și cântarea de laudă o primim de la El. Când suntem curați și pregătiți, Dumnezeu ne dă cântarea pe care noi doar o cântăm. Dar este darul Lui”. Am înțeles. De nimic nu-s bun. Nici de Cântarea de laudă dacă El nu mi-o dă.

Am venit seara acasă și m-am rugat: “Doamne, scăpa-mă de povara Cântării de laudă. În acea noapte, la ora 3:05 a sunat telefonul lui Dumnezeu în inima mea. Am sărit din pat, sătul de somn, și am izbucnit în plâns. Am visat Cântarea de laudă. N-am făcut altceva decât să o scriu pe hârtie.

Pocăință, pocăință tu ne-apropii către cer,

Unde dragostea-i deplina și-unde lacrimile pier.

Așa a venit. Prin telefonul lui Dumnezeu.

Închei mărturia mea dar mai spun un pic. Iată ce sa întâmplat cu prietenii mei care au rămas la troaca cu roșcovele până când Dumnezeu, care este neîntrecut în bunătate și în îndurare, a făcut să sune telefonul și în inima toboșarului, Nicu Vinarz. El era un om care iubea alcoolul și era atâta de rău… Într-o noapte, și-a spart toată casa, toată agoniseala lui. A spart pe capul șotiei un casetofon și a fugit, sărmana, în niște barăci în fața blocului, desculță. Acolo a stat ascunsă toată noaptea. Era pe 14 Decembrie, toiul iernii. El a băgat groaza în vecini, dar nimeni nu l-a putut opri din nebunie.

La câteva zile omul acesta cade sub binecuvântarea lui Dumnezeu și se botează împreună cu sora Florina. Astăzi sunt administratori la orfelinatul din Oțelul Roșu din Banat, și ei se ocupă de copiii nimănui. 150 de copii le spun tati și mami.

La botez au invitat pe toți muzicanții, prietenii noștri. Eu am cântat atunci Cântarea de laudă cu care Dumnezeu m-a binecuvântat. Titel, Vili și ceilalți prieteni au rămas cuplați la legătura Dumnezeiască și rând pe rând, la câteva luni, au răspuns chemării lui Dumnezeu. Sunt frați în Biserica Baptistă, dar ce credeți că Dumnezeu nu știe să dea daruri tuturor copiilor care Îl cheamă? Nu ne iubește pe toți la fel? Dumnezeu i-a botezat pe toți cu Duhul Sfânt și cântăm din nou împreună.

Într-o zi, fratele Păstor de la Biserica Baptistă din Hațeg, Mihai Sîrbu, a trimis după mine la Deva și ne-a adunat pe toți. Era solemn și, cercetat, ne-a spus: “Băieți, azi noapte Dumnezeu mi-a vorbit prin Duhul Sfânt cu privire la voi. Trebuie să vă adunați toți și să începeți o nouă formație care se va numi grupul Harul. Să cântați pentru Dumnezeu și să mărturisiți până la marginile pământului despre ce v-a făcut El vouă. Așa mi-a vorbit mie Domnul”. Unul dintre frați a zis că, dacă este de la Dumnezeu să ne arate și nouă, și a deschis Biblia în două, acolo unde scrie “Căci prin har ați fost mântuiți, prin credință și aceasta nu vine de la voi ci este darul lui Dumnezeu”.

Noi vândusem instrumentele că am zis că dacă ne pocăim am gătat cu prostiile. Dar iată că ne pocăim și, după un an și ceva, Dumnezeu  ne adună din nou. S-a îngrijit El să primim instrumente cum n-am avut și n-am visat niciodată. Acuma mergem din loc în loc, prin toată țara și lumea și spunem ce ne-a făcut Dumnezeu.

Dacă cumva este cineva care citește această mărturie, la care nu i-a sunat niciodată telefonul în inimă, să știți că dumneavoastră trebuie să ridicați receptorul  și să așteptați ca să vă vorbească Dumnezeu.

AMIN

BINECUVANTATA-I VIATA

Binecuvântată-i viaţa
Împreună cu Isus,
Când îţi luminează faţa
Pacea Domnului Isus.

Pocăinţă, pocăinţă,
Tu ne-apropii către Cer,
Unde dragostea-i deplină
Şi-unde lacrimile pier.

Nu este copilărie
Mai plăcută Domnului,
Ca aceia-n care pruncii-s
Nelipsiţi din Casa Lui.

Ce frumoasă-i tinereţea
Cu Isus să o trăieşti,
Şi prin El orice ispită
Poţi atunci s-o biruieşti.

Când povara bătrâneţii
Vrea să te apese-n jos,
Duhul Sfânt te-ntinereşte
Şi-ţi dă aripi spre Hristos.

(urmare)

…dar eu de astăzi m-am hotărât să mă pocăiesc și să îmi schimb viața”.

Ea m-a lovit peste frunte și a zis: “Ai drac. Ai înnebunit?”  

A fost un șoc pentru ea.

A fost un șoc pentru ea. Niciodată nu m-a cunoscut. Pe mine nu m-a cunoscut decât Dumnezeu! Numai El m-a cunoscut. În rest am fost o mască, cum sunt toți oamenii fără Dumnezeu.

În starea aceasta, soția a spus: “Ești nebun. Nu te gândești la copilașii noștri. Vor fi marginalizați; te vor da afară din armată. Nu-i destul că am căzut eu cu scaunul cu tot?” Ea fusese Secretară de Partid pe Județ. Era șefă peste tot comerțul în județ. I-a fost greu când imediat a căzut din funcție și a ajuns vânzătoare la Alimentara. A fost un șoc. Dar că ne pocăim, că eu mă pocăiesc, asta a fost prea de tot. M-a înjurat, ce n-a făcut în viața ei până atunci și a spus: “Pleacă unde vrei. Du-te, să ne despărțim”. Încheiasem mascarada. Am ieșit din casă și plângeam. Altădată i-aș fi tras două palme și așa s-ar fi liniștit. Dar acuma, n-am mai putut. Mi-era rușine. Am plecat.

 Fanatica cu baticul fluturând

Unde să mă duc? Am stat pe bancă în fața blocului o vreme și dintr-o dată mi-am adus aminte că la scara următoare a blocului meu era o femeie foarte frumoasă care purta un batic atâta de lung și tot timpul era cu o trupă de copii pe lângă ea. Trăgea de copii toată ziua. Nu știu unde se ducea. Odată, în urmă cu 2 ani, mă enerva baticul acela. Ce tot flutura ea steagul acela? Și într-o zi, ca nebunul , i-am zis ceva … niște porcării …  Când i-am zis lucrurile acestea  a izbucnit în plâns și a zis: “Vai Tavi, Dumnezeu să te ierte pentru ce mi-ai spus. Să știi că de astăzi înainte am să mă rog pentru tine și pentru sufletul tău. Să știi că pentru asemenea păcate, Fiul lui Dumnezeu a fost răstignit pe cruce. Dumnezeu să te ierte. “   De atunci, am ocolit pe femeia aceia și am zis: fanatica, nebuna.  Și-acum stând pe bancă în drum, după cearta cu soția, mi-am zis: “Unde să mă duc?” Parcă Dumnezeu îmi zicea: “Du-te la sora Doina. Bate-i la ușă.”  Și nu știu ce-am făcut. M-am trezit bătând la ușa ei. Când m-a văzut s-a speriat. A crezut că sunt beat, că vin iar… Dar eu am izbucnit în plâns și am zis: “ Doina te rog să mă ierți pentru ce ți-am spus atunci, pentru că eram beat și astăzi vreau să mă duci unde mergi tu și unde se adună pocăiții, că eu astăzi mă pocăiesc.” A văzut că nu mint pentru că eu eram cercetat de Duhul Sfânt, eram plin de lacrimi. Dintr-o dată i s-a luminat fața și a zis: “Slavă Ție Doamne. Tavi, tu știi că, de atunci, de câte ori te văd prin fața blocului, mă rog pentru tine și casa ta”. M-a dus așa cum duce mama copilul.

 Așa am ajuns în adunare.

Când am văzut Biserica din Deva, prima dată când am intrat in Casa Domnului, poate că erau 20, 30 de ani de când am intrat în vreo Biserică; când am văzut oamenii în adunarea veche din Deva, erau sute de oameni, mi-am zis: ”Acuma, dar dacă mă cunoaște cineva?” M-am dus pe ultima bancă și m-am băgat între niște bătrâni, mi-am băgat capul între umeri și am stat să văd ce se întâmplă. Nu a durat mult, minunea s-a întâmplat. S-au ridicat toți în picioare și au început să se roage. Ce rugăciune mai era… Pentru mine a fost ceva înfricoșător. Când am auzit pe bătrânul din stânga: “Doamne, te rog să ai milă de conducerea țării, de Securitate și de armată, să-i pocăiești pe toți.” Când a zis așa, m-am gândit rapid: Ăsta mă cunoaște. M-am tras către cel din dreapta. Ăla zicea: “Doamne te rog să ai milă de toți prietenii care au venit astăzi pentru prima dată în Casa Ta, și să-i pocăiești pe toți.” Și ăsta mă cunoaște. Așa m-am speriat; numai că s-a terminat rugăciunea și dintr-o dată s-a făcut liniște și tocmai din față, a rămas un glas vorbind. Parcă era o trâmbiță. Un glas de om bătrân; nu-l vedeam din pricina mulțimii. Glasul acela mi-a rămas pentru totdeauna întipărit în inimă zicând:  “Ascultă bărbatule, care astăzi ai intrat pentru prima dată în Casa în care se cheamă Numele Meu”. Am simțit că din creștet până în tălpi încep să îmi fugă săgeți. M-am înfrigurat tot și m-a luat un tremurat.  Iar el: “Să știi că Eu, Domnul, ți-am dat darul cântatului dar tu ce ai făcut cu darul Meu? Ai ajuns să cânți destrăbălării și urâciunii, oamenilor veacului acestuia. Eu te-am pus deoparte din pântecele mamei tale pentru o mare lucrare. Eu ți-am fost mama și tata când erai printre străini”.

Dintr-o dată am văzut școala militară de la 15 ani. Părinții mei, la 15 ani ai mei, au divorțat. Singur copil la părinți. Tata, din cauza alcoolului, ne-a părăsit. La câțiva ani a și murit. Dumnezeu mi-a purtat de grijă. Eu am crezut că îmi poartă de grija armata și Ceaușescu și acum îmi spune glasul acela: “Eu ți-am fost mama și tata când erai printre străini”. Mi-am dat seama că așa era și m-a luat un plâns de cred că deranjam pe cei din jurul meu, așa zgomotos plângeam. Și parcă bătrânul m-ar fi văzut, continua: „Nu mai plânge că toate lucrurile au vremea lor. Astăzi te-am adus în Casa Mea căci voiesc să fac din tine un stâlp al Bisericii, ca prin gura ta să Îmi proslăvesc Numele prin cântări de laude și osanale. Amin”.

 Domnule, vă rog să mă pocăiți și pe mine.

Așa mi-a vorbit mie Dumnezeu atunci. Până la sfârșitul adunării nu am mai auzit cântări, nu am mai auzit nimic. Am tot plâns și am tot plâns. Îmi vedeam viața depărtată de Dumnezeu în destrăbălare și urâciune și la sfârșit, când deja frații ieșeau pe ușă, am venit în față și am văzut la cor niște bărbați mai în vârstă. Am întrebat sincer: “Care este șeful aici?” Unul cu părul alb, cred că i-a fost milă de mine, zice: “Da, poftiți, ce doriți?” “Domnule, vă rog frumos să mă pocăiți și pe mine.” Eu eram căpitan, om cu facultate. Om care am citit cărți multe și mă credeam cât de cât cult. Nimic nu știam. Era vai de mine. Omul acela se uită cu milă la mine și spune: “Domnule, noi nu putem pocăi pe nimeni. Pocăința este cel mai mare dar pe care Dumnezeu l-a făcut oamenilor. Și cine aude chemarea pocăinței nu mai are liniște în viața lui și în așternutul lui până ce nu împlinește ceea ce trebuie împlinit. Noi oamenii, doar te putem boteza. Cum n-am lega noi cu lanțuri și cătușe pe copii noștri, uite așa am târî noi orașul întreg și i-am pocăi pe toți, dac-am putea. Dar nu putem. Lucrul acesta este chemarea lui Dumnezeu. Este chemarea care nu vine în urechi, ci în inima omului.”

 …am auzit soldatul.

Așa mă evangheliză în câteva cuvinte bătrânul acela și dintr-o dată… am auzit soldatul. Telefonul, din inima omului. Duhul Sfânt pe care Dumnezeu L-a așezat aici (în inimă) și prin care El cheamă oamenii la mântuire. Extraordinar. Soldatul avea dreptate. Iată că Dumnezeu stă de vorbă și cu mine.

va urma.

MĂRTURIA „SUTAȘULUI” OCTAVIAN LUNCAN 

CÂNTAREA DE LAUDĂ

(urmare)

….. Când am zis așa, tânărul s-a aprins tot la față de lumină și a zis: “Dumnezeu să vă ajute. Să nu uitați niciodată lucrul acesta, căci nu mie, ci Lui I-ați promis, că El ne-a salvat.” Am coborât de pe clădirea blocului și ne-am dus fiecare la treaba lui.

Peste câteva săptămâni, soldatul s-a eliberat. Îmbrăcat civil, m-a căutat în birou și mi-a zis: “Domnule Căpitan, plec acasă. Poate nu o să ne mai vedem niciodată. Aș vrea să vă întreb: Cântarea de laudă, a-ți făcut-o pentru Dumnezeu?” “Vai de mine!!! Am uitat. N-am avut timp că sunt foarte ocupat.” Eram ocupat să-mi petrec, că am scăpat cu viață și că eram fericit. În Deva nu s-a tras nici un foc și nu a murit nici un om, a fost pace. A avut dreptate soldatul.

 S-a dus soldatul necăjit acasă.

După 2, 3 săptămâni au venit noi recruți. Nici nu i-a îmbrăcat bine în haine militare, când mă trezesc cu un soldat în fața mea și mă întreabă: “Sunteți Domnul căpitan Luncan?” “Da.” “Aș vrea să vă întreb, cântarea de laudă…” Când l-am auzit, din creștet până în tălpi m-am înfrigurat tot. Am revăzut scena aceia. Am văzut soldatul pe genunchi, pe acoperiș, cu casca lângă el, rugându-se. Și mi-am amintit promisiunea care am făcut-o și de care am uitat. Numai atâta am putut să răspund: “Dar tu cine mai ești?” Băgase groaza în mine. “Eu sunt frate în Hristos cu soldatul cutare din Alba Iulia. Eu sunt din Cugir, și aflând că o să fac armata la Deva, fostul soldat mi-a spus: „Du-te acolo și altă misiune să n-ai decât să îl cauți pe căpitan și să-l întrebi mereu de Cântarea de laudă”.

Mă chinuia soldatul acesta de câte ori trecea pe lângă mine. Mărșăluia cu privirea în ochii mei și doar cu ochii mă întreba: Cântarea de laudă. Lăsam capul în jos rușinat. Altădată mergea cu găleata de gunoi; era de servici la bucătărie și eu stăteam în birou și, când îl vedeam că trece, că pe acolo era drumul lui, mă trăgeam după perdea ca să nu mă vadă și să mă întrebe iar. Am ajuns să nu dorm noaptea în pat de groaza acestei întrebări, de frica soldatului. A dat Dumnezeu însă, de l-au luat și l-au dus la școala de gradați la Craiova (era isteț soldatul). Am scăpat de el.

N-a durat multă vreme și s-a ridicat postul Paștelui.

S-a ridicat bariera spre destrăbălare că până atunci oamenii s-au înfrânat. Dar, după ce s-a ridicat postul Paștelui, au început balurile pe la sate, prin orașe, nunți, chefuri. Noi, formația Sonor din Hațeg, fiindcă eram buni, pregătiți, cu stații bune, tineri și în putere, eram foarte solicitați. Așa a durat primăvara și vara toată. Am uitat de cântare. Am uitat de soldați, dar iată că spre toamnă, Acel care nu uită niciodată nimic, a dat buzna peste mine.

Veneam de la o nuntă de la Petroșani într-o zi de duminică, la amiaz, după ce am cântat de sâmbătă de la amiaz… Obosiți, dar cu buzunarele pline de bani, cu capul plin de alcool, așa cum credeam noi că ne șade bine, unor tineri la 38 de ani. Ne credeam cineva. Plini de faimă, de relații, cântam la chefuri, la tot felul de oficiali,  la prefectul județului, colonei și tot felul de ștabi și șefi. Și noi eram acolo, între ei. Toți aveam mașini, apartamente. Ne credeam cineva.

Ridică-te și du-te în partea dreaptă.

În drumul către Deva însa, Dumnezeu avea să schimbe gândurile noastre despre noi înșine și să ne arate că nu eram cei ce ne credeam. Între doua sate, am oprit mașina pe partea dreaptă a drumului și ne-am dus în stânga, unde era fânul cosit. Ne-am așezat în iarbă cu lada de bere între noi. Am început să număram, să împărțim banii. Râdeam, spuneam bancuri și aventurile din noaptea aceea pentru că la fiecare nuntă, noi aveam o comportare care astăzi nu-mi face cinste, și nici nu este locul de spus ce făceam noi pe la nunți. Dar atunci, acestea erau bucuriile noastre și ne lăudam cu ele. Fumam foarte mult. Cu țigările în mână fiind, s-a întâmplat ceva foarte ciudat. Aici, undeva, în adâncul pieptului meu am auzit un glas, spunându-mi foarte clar: “Ridică-te și du-te în partea dreaptă”. M-am ridicat speriat în picioare. Colegii mei n-au auzit glasul acesta. Ei continuau să tragă la bere.

Ceia ce urmează să spun, să știți că nu a fost rodul  unei halucinații alcoolice pentru că deși beam foarte mult, ca și ceilalți de altfel, când conduceam mașina nu gustam alcool. Mi-era teamă de poliție, pentru că între armată și poliție niciodată n-a fost înțelegere bună și când ne prindeau băuți, ne aranjau. Așa că nu eram băut. Am dat curs glasului aceluia și am ieșit dintre colegii mei. Înfrigurat, am pornit spre dreapta. Am traversat șoseaua pe la spatele mașinii. Doar ce-am sărit peste șanțul care delimita câmpul de sosea și, în finul necosit care era pe marginea drumului, în mărăcini și buruieni ce erau acolo, m-am împiedecat. M-am lovit cu fluierul piciorului de ceva, de un obiect. M-am lovit foarte tare și m-am prăbușit cu fața în jos. De durere am vrut să înjur pe Dumnezeu, așa cum făceam din orice nimic. N-am înjurat și ochii mei s-au oprit asupra acelui obiect în care m-am lovit.

Era o cruce din metal.

În mijlocul ei era o plăcuță albă. Este semnul unui accident de circulație, unde a murit un om. Sânt pline drumurile țării de ele.

Coincidență extraordinară.

Nu faptul că era o cruce obiectul în care m-am împiedicat, însă m-a speriat ceia ce am văzut scris pe plăcuță. Acolo scria:  „Luncan Octavian, născut in 9 Februarie 1953, decedat în 1989 în accident de autoturism”. Mă cheamă Luncan Octavian și sunt născut în 9 Februarie 1953. Întâmplarea aceasta avea loc în toamna anului 1990. M-a luat un tremurat și o groază a intrat în mine și am zis: “Extraordinar, ce coincidență! Ce coincidență de nume, de dată, de an de naștere. Extraordinar”. Într-o clipă mi-am adus aminte că și eu am avut 7 accidente în cei 20 de ani de când conduceam mașina și în nici un accident nu mi-a căzut măcar un fir de păr din cap, deși în urmă cu doi ani am zdrobit o mașină într-un accident și n-am pățit nimic, nu eram mort pe margine de drum.

Din nou am auzit glasul acela vorbindu-mi a doua oară: “Astăzi este Duminică, ziua Domnului. Tu de unde vii? ” Nu știu cum să vă spun, glasul acela nu era omenesc. Îl auzeam în adâncul meu ca un ecou profund și mă luase teama. Mi-am dat seama că Duminica era ziua lui Dumnezeu. Eu n-am intrat într-o Biserica de când am fost copil cu bunica mea, de care tare mai îmi băteam joc când începusem să citesc și să mă deștept. Plângea când îi spuneam că nu există Dumnezeu și îmi zicea: “Școala asta te-a stricat la cap”. Acolo mi-am amintit cum îmi băteam joc de ea. În ziua Domnului eu eram pe drumuri beat, veneam de la chefuri și ziceam că asta-i tinerețea și fericirea.

Glasul vorbește a treia oară.

S-a întâmplat să aud a treia oară glasul întrebându-mă: “Aceasta este Cântarea de laudă pe care Mi-ai promis-o cu frica de moarte în sufletul tău în timpul Revoluției?”. Aceasta a fost a treia întrebare și așa, într-o clipă, am înțeles ce se întâmplă, cine e în glasul acela. Cum am putut să uit?

Acolo, în marginea de drum, în fața acelei cruci extraordinare pe care mi-a scos-o în cale, m-am prăbușit la pământ, neputincios și rușinat că nu am făcut cântarea de laudă, și am plâns cum n-am plâns în viața mea. Mă sufocam de plâns, și nu eram în genunchi, ci pe burtă întins, că nu mă mai țineau picioarele, așa de tare plângeam.

Colegii mei și-au terminat lada de bere. Au venit spre mașină să plecăm. Când au văzut ca eu sunt prăbușit, acolo în spatele mașinii, în șanț, unul dintre ei a zis: “Ăsta a înnebunit. A băut și s-a îmbătat până a căzut aici în șanț. Ce ne facem?” Au venit să tragă de mine: „Bă, tu esti nebun?”  În momentul în care au zis: “Tu ești nebun”, eu am fost în picioare, ca o săgeată am sărit. Dar ei când au văzut fața mea desfigurată de plâns s-au tras înapoi: “Ce-i cu tine? Ți-e rău?” Eu am răspuns sigur pe mine: “Băieți, nu mi-e rău. În locul acesta, eu, astăzi, m-am întâlnit cu Dumnezeu. În locul acesta eu m-am hotărât să mă despart de voi. Astăzi am cântat de ultima dată. Eu mă duc acasă la Deva și mă pocăiesc”. N-am judecat ce spun. Neam de neamul meu nu au fost pocăiți și am socotit această categorie socială de oameni o categorie inferioară, de oameni mărginiți. Aceste cuvinte mi-au ieșit fără să știu, așa cum mi-a ieșit promisiunea cântării de laudă. Colegii mei mi-au spus: “Ai înnebunit? Altceva mai bun nu ai  găsit de făcut?”

Așa ne-am despărțit. Am venit acasă. Până la Deva conduceam mașina și plângeam. Ei au rămas toți în Hațeg, eu am venit singur. Când să intru pe ușă, nu aveam cheie; am bătut și mi-a deschis sotia mea. Era 2 sau 3 după masă. Eram nedormit de vineri de la amiază. Eram schimbat. Eram liniștit. Plângeam, dar eram liniștit. M-am eliberat. M-am pus în genunchi înaintea ei și am cuprins-o peste mijloc și am zis: “Doina, te rog să mă ierți pentru toată suferința care ți-am pricinuit-o în cei 16 ani de căsnicie și pentru toate palmele pe care le-ai primit pe nedrept, dar eu de astăzi m-am hotărât să mă pocăiesc și să îmi schimb viața”.

Ea m-a lovit peste frunte și a zis: “Ai drac. Ai înnebunit?” 

va urma

RUGĂCIUNE GĂSITĂ ÎN BUZUNARUL UNUI SOLDAT RUS CĂZUT PE FRONT.

Mă auzi Tu, Doamne? Nu Ţi-am vorbit niciodată, dar acum vreau să mă închin Ţie. Ştii că din fragedă copilărie mi s-a spus că nu exişti, iar eu eram aşa de prost, încât am crezut. N-am avut niciodată conştiinţa frumuseţii creaţiei Tale. Astăzi, deodată, văzând adâncul nemărginirii, acest cer înstelat deasupra mea, mi s-au deschis ochii. Uimit, am înţeles lumina lui. Cum am putut fi atât de groaznic de înşelat? Nu ştiu, Doamne, dacă îmi întinzi mâna, dar eu Îţi încredinţez această minune şi Tu vei înţelege: în străfundul acestui iad teribil, lumina a izbucnit în mine şi Te-am văzut.

La miezul nopţii vom ataca, dar nu mi-e frică, Tu ne priveşti. Ascultă! Se dă alarma. Ce voi face? Îmi era aşa de bine cu Tine. Vreau să-Ţi mai spun ceva: Tu ştii că lupta va fi grea. Poate că în noaptea asta voi bate la uşa Ta. Cu toate că nu Ţi-am fost niciodată prieten, îmi vei da voie să intru când voi sosi?

Dar nu plâng, vezi ce mi se întâmplă, mi s-au deschis ochii! Iartă-mă, Doamne! Plec şi nu mă voi mai întoarce, cu siguranţă, dar, ce minune! Nu mai mi-e frică de moarte!

http://www.dervent.ro/

Un tinerel neînsemnat

„Sutașul, care sta în fața lui Isus, când a văzut că Și-a dat astfel duhul, a zis: „Cu adevărat, omul acesta era fiul lui Dumnezeu.”  Marcu 15:39

În duminica de 14 Decembrie, Biserica Speranța, Melbourne, a avut un oaspete drag, pe fratele Octavian Luncan  din Lugoj

Mărturia fratelui Octavian a fost un motiv în plus să aducem mulțumiri Domnului care nu obosește iertând. Redăm, mărturia fratelui cu speranța că va fi folositoare Bisericii.

Această mărturie răsună până la ceruri să audă și îngerii și să-L glorifice pe Dumnezeul nostru, această mărturie răsună până în adâncul pământului să audă diavolul cu toată cohorta lui și să se cutremure de spaimă. Iată cuvintele acestei mărturii:

Era în timpul Revoluției.

La unitatea militara din Deva unde lucram, a venit un ordin telefonic cum că unitatea va fi atacată de 30 de elicoptere care erau ale Securității, care vor ataca in forță garnizoana ca să scoată de la arest pe Generalii Nuță și Mihalia. Aceștia erau șefii Securității statului care după ce au comandat nenorocirea din 17 de la Timișoara, au fugit. Armata, în gara din Deva, i-a prins și îi băgase la noi la arest, urmând să vină cineva să-i duca, să-i judece. Numai că, Securitatea venea să-și scoată șefii de acolo.

Un tinerel neînsemnat.

Comandantul unității noastre s-a temut și ca să putem să ne apăram de 30 de elicoptere care urmau să ne atace din văzduh, a dat ordin ca fiecare ofițer, însoțit de un soldat, să urce pe acoperișul blocurilor din cartierul care înconjurau cazarma și de acolo să stăm cu pușca îndreptata spre cer. Când vor veni elicopterele să tragem spre ele. Tremuram de frică și așteptam clipa. În timpul acesta, tânărul soldat care era pe acoperișul blocului, nu-l cunoșteam, un tinerel neînsemnat, nebăgat în seamă vreodată de mine, a venit spre mine și m-a întrebat: “Domnule Locotenent Major, vă este frică de moarte?” Am zis:

“Da. Mi-e tare frică de moarte”.

“Domnule, de ce vă temeți de moarte?”Eu am răspuns:

“Tinere, am două fetițe mici acasă. Cred că n-am să le mai văd niciodată. Eu, astăzi sunt sigur că voi muri. Din văzduh va veni moartea mea.”

“Domnule, nu vă temeți, veniți cu mine”. M-a cuprins după umeri de parcă el ar fi fost ofițerul și eu soldatul. Era aproape copilul meu, eu aveam 38 de ani. Și m-a luat pe lângă el și m-a dus tocmai pe partea dreapta a blocului, acolo pe acoperiș, unde era postul lui de veghere. Acolo era un coș de fumuri, (era un bloc vechi). El a dat deoparte capacul și mi-a spus:

“Domnule, nu vă temeți de moarte. Intrați aici în adăpost până la umeri și eu vă acopăr cu capacul. Când vor veni elicopterele nu o să vă zărească și au să zboare mai departe și se duc la treaba lor. Și dumneata o să scapi cu viață și o să-ți vezi copii.

Am vrut să intru în adăpost dar când am ridicat piciorul să mă cobor m-a oprit un gând, am zis: “Tinere, dar tu ce ai să faci? ” Că nu încăpea decât un singur om acolo, nu doi.

“Domnule, eu am să rămân cu arma afară și am să vă păzesc.”

“Dar când or să te vadă aceia din elicoptere au sa te împuște și tu ai să mori, și eu am să trăiesc. Tinere de ce mi-ai dat adăpostul tău mie, caci eu nu te cunosc pe tine? Eu nu ți-am făcut niciodată vreun bine. De ce nu l-ai păstrat pentru tine? Cine te-a învățat să judeci așa? Să-ți dai tu viața pentru mine?”

“Domnule, pentru mine, a-mi da viața pentru aproapele meu înseamnă a trai veșnic cu Hristos.”

Când am auzit aceste cuvinte m-am prăbușit înlăuntrul meu și într-o clipă s-a dărâmat tot eșafodajul de gânduri și învățături nebune pe care le-am gustat și le-am însușit din plin în anii de ateism științific, și am înțeles că eu sunt nimeni și tânărul acela este un uriaș. 

Așa am simțit să îl întreb:

“Tinere, tu ești pocăit?”

“Da, sunt pocăit”. Și mi-a zâmbit. Nu îi era frică de mine, nici rușine. Așa mi-a fost de greu și de rușine. N-am mai intrat în adăpost. În momentul acela, însă, s-a întâmplat grozăvia. Aveam în dotare o stație rusească. A urmat comunicatul: “Atenție băieți. Au trecut de Sibiu, urmează Orăștie, Deva, în 13 minute sunt pe noi. Armați glonț pe țeava”.

Ce a fost până atunci a fost, dar acum au început să-mi clănțăie dinții în gură și am simțit că totul s-a sfârșit. Am întrebat:

„Ce să fac…?” Tânărul soldat mi-a spus, calm și liniștit:

“Așteptați până mă rog, și Domnul ne va arata. Îmi dați voie să mă rog?” I-am zis:

“Roagă-te și pentru mine.” Parcă îl văd cum și-a luat casca de fier din cap, pușca a pus-o jos. S-a pus in genunchi, pe acoperișul acelui bloc, și se ruga.

Eu m-am tras deoparte rușinat. Mă uitam spre colegii mei aflați pe blocurile vecine și toți erau îngroziți. Unii își făceau cruce, eu nu aveam cui să fac cruce; eram așa de necăjit… N-au trecut decât vreo 2, 3 minute și văd că se ridică băiatul de jos și vine spre mine cu o față zămbitoare de parca sfida împrejurarea aceia a morții, și îmi spune:

„Domnule, nu vă mai temeți că nu vor mai veni elicopterele; în scurtă vreme Ceaușescu va cădea, va fi pace în țară iar în orașul Deva nu se va trage un glonț de armă; nu va muri un om, și vom merge acasă, și iți vei vedea copii.” Mi-a venit să sar în sus de bucurie, dar cum să cred eu aceasta premoniție a unui soldat de 20 de ani. L-am întrebat:

“De unde știi?” El mi-a răspuns:

“În timp ce m-am rugat, Dumnezeu mi-a vorbit.” “

‚Păi, lasă-mă în pace, ce Dumnezeu vorbește cu tine, un biet soldat, (gândeam eu), și stația mea ruseasca e muta…? Imposibil, nu pot să înțeleg…’

Dar, ca să înțeleg, în momentul acela Dumnezeu a făcut să vibreze stația. Colonelul din a cărui ordin am urcat pe clădire, a anunțat cu o voce teribil de fericită:

“Băieți, coborâți imediat. Alarma încetează. S-a schimbat planul. Nu mai vin elicopterele.”

Ce fericire!!!

Pe toate blocurile colegii mei, împreună cu mine, strigam:

“Ura! “Ura!” Asta a fost mulțumirea.

Tânărul soldat și-a împreunat mâinile și-a început să plângă în hohote. Striga:

“Aleluia! Slavă Ție Doamne! Mulțumesc Isuse!” Si eu:

„Ura, ura…” Ce diferență de gândire.

În momentul acela, auzindu-l cum plânge și cum zice: “Slava Tie si Aleluia,” în momentul acela I-am simțit prezența,tânărului soldat. Parcă ardea în spatele meu ceva și m-am întors spre el și l-am luat în brațe și l-am strâns, si fără să judec ce vorbesc din gura mea au ieșit aceste cuvinte: „Să știi că eu sunt compozitor și am scris multe imnuri spre slava lui Ceaușescu, dar iți promit că de astăzi înainte, prima cântare care va ieși din gura mea va fi un imn spre lauda Dumnezeului tău.”

Când am zis așa, tânărul s-a aprins tot la față de lumină șimi-a spus:

“Dumnezeu să vă ajute. Să nu uitați niciodată lucrul acesta, căci nu mie, ci Lui i-ați promis, că  El ne-a salvat.”

Va urma