Mărturia „sutașului” Octavian Luncan

 

Un tinerel neînsemnat

 

„Sutașul, care sta în fața lui Isus, când a văzut că Și-a dat astfel duhul, a zis: „Cu adevărat, omul acesta era fiul lui Dumnezeu.”  Marcu 15:39

 

În duminica de 14 Decembrie, Biserica Speranța, Melbourne, a avut un oaspete drag, pe fratele Octavian Luncan  din Lugoj

Mărturia fratelui Octavian a fost un motiv în plus să aducem mulțumiri Domnului care nu obosește iertând. Redăm, mărturia fratelui cu speranța că va fi folositoare Bisericii.

Această mărturie răsună până la ceruri să audă și îngerii și să-L glorifice pe Dumnezeul nostru, această mărturie răsună până în adâncul pământului să audă diavolul cu toată cohorta lui și să se cutremure de spaimă. Iată cuvintele acestei mărturii:

Era în timpul Revoluției.

La unitatea militara din Deva unde lucram, a venit un ordin telefonic cum că unitatea va fi atacată de 30 de elicoptere care erau ale Securității, care vor ataca in forță garnizoana ca să scoată de la arest pe Generalii Nuță și Mihalia. Aceștia erau șefii Securității statului care după ce au comandat nenorocirea din 17 de la Timișoara, au fugit. Armata, în gara din Deva, i-a prins și îi băgase la noi la arest, urmând să vină cineva să-i duca, să-i judece. Numai că, Securitatea venea să-și scoată șefii de acolo.

Un tinerel neînsemnat.

Comandantul unității noastre s-a temut și ca să putem să ne apăram de 30 de elicoptere care urmau să ne atace din văzduh, a dat ordin ca fiecare ofițer, însoțit de un soldat, să urce pe acoperișul blocurilor din cartierul care înconjurau cazarma și de acolo să stăm cu pușca îndreptata spre cer. Când vor veni elicopterele să tragem spre ele. Tremuram de frică și așteptam clipa. În timpul acesta, tânărul soldat care era pe acoperișul blocului, nu-l cunoșteam, un tinerel neînsemnat, nebăgat în seamă vreodată de mine, a venit spre mine și m-a întrebat: “Domnule Locotenent Major, vă este frică de moarte?” Am zis:

“Da. Mi-e tare frică de moarte”.

“Domnule, de ce vă temeți de moarte?”Eu am răspuns:

“Tinere, am două fetițe mici acasă. Cred că n-am să le mai văd niciodată. Eu, astăzi sunt sigur că voi muri. Din văzduh va veni moartea mea.”

“Domnule, nu vă temeți, veniți cu mine”. M-a cuprins după umeri de parcă el ar fi fost ofițerul și eu soldatul. Era aproape copilul meu, eu aveam 38 de ani. Și m-a luat pe lângă el și m-a dus tocmai pe partea dreapta a blocului, acolo pe acoperiș, unde era postul lui de veghere. Acolo era un coș de fumuri, (era un bloc vechi). El a dat deoparte capacul și mi-a spus:

“Domnule, nu vă temeți de moarte. Intrați aici în adăpost până la umeri și eu vă acopăr cu capacul. Când vor veni elicopterele nu o să vă zărească și au să zboare mai departe și se duc la treaba lor. Și dumneata o să scapi cu viață și o să-ți vezi copii.

Am vrut să intru în adăpost dar când am ridicat piciorul să mă cobor m-a oprit un gând, am zis: “Tinere, dar tu ce ai să faci? ” Că nu încăpea decât un singur om acolo, nu doi.

“Domnule, eu am să rămân cu arma afară și am să vă păzesc.”

“Dar când or să te vadă aceia din elicoptere au sa te împuște și tu ai să mori, și eu am să trăiesc. Tinere de ce mi-ai dat adăpostul tău mie, caci eu nu te cunosc pe tine? Eu nu ți-am făcut niciodată vreun bine. De ce nu l-ai păstrat pentru tine? Cine te-a învățat să judeci așa? Să-ți dai tu viața pentru mine?”

“Domnule, pentru mine, a-mi da viața pentru aproapele meu înseamnă a trai veșnic cu Hristos.”

Când am auzit aceste cuvinte m-am prăbușit înlăuntrul meu și într-o clipă s-a dărâmat tot eșafodajul de gânduri și învățături nebune pe care le-am gustat și le-am însușit din plin în anii de ateism științific, și am înțeles că eu sunt nimeni și tânărul acela este un uriaș. 

Așa am simțit să îl întreb:

“Tinere, tu ești pocăit?”

“Da, sunt pocăit”. Și mi-a zâmbit. Nu îi era frică de mine, nici rușine. Așa mi-a fost de greu și de rușine. N-am mai intrat în adăpost. În momentul acela, însă, s-a întâmplat grozăvia. Aveam în dotare o stație rusească. A urmat comunicatul: “Atenție băieți. Au trecut de Sibiu, urmează Orăștie, Deva, în 13 minute sunt pe noi. Armați glonț pe țeava”.

Ce a fost până atunci a fost, dar acum au început să-mi clănțăie dinții în gură și am simțit că totul s-a sfârșit. Am întrebat:

„Ce să fac…?” Tânărul soldat mi-a spus, calm și liniștit:

“Așteptați până mă rog, și Domnul ne va arata. Îmi dați voie să mă rog?” I-am zis:

“Roagă-te și pentru mine.” Parcă îl văd cum și-a luat casca de fier din cap, pușca a pus-o jos. S-a pus in genunchi, pe acoperișul acelui bloc, și se ruga.

Eu m-am tras deoparte rușinat. Mă uitam spre colegii mei aflați pe blocurile vecine și toți erau îngroziți. Unii își făceau cruce, eu nu aveam cui să fac cruce; eram așa de necăjit… N-au trecut decât vreo 2, 3 minute și văd că se ridică băiatul de jos și vine spre mine cu o față zămbitoare de parca sfida împrejurarea aceia a morții, și îmi spune:

„Domnule, nu vă mai temeți că nu vor mai veni elicopterele; în scurtă vreme Ceaușescu va cădea, va fi pace în țară iar în orașul Deva nu se va trage un glonț de armă; nu va muri un om, și vom merge acasă, și iți vei vedea copii.” Mi-a venit să sar în sus de bucurie, dar cum să cred eu aceasta premoniție a unui soldat de 20 de ani. L-am întrebat:

“De unde știi?” El mi-a răspuns:

“În timp ce m-am rugat, Dumnezeu mi-a vorbit.” “

‚Păi, lasă-mă în pace, ce Dumnezeu vorbește cu tine, un biet soldat, (gândeam eu), și stația mea ruseasca e muta…? Imposibil, nu pot să înțeleg…’

Dar, ca să înțeleg, în momentul acela Dumnezeu a făcut să vibreze stația. Colonelul din a cărui ordin am urcat pe clădire, a anunțat cu o voce teribil de fericită:

“Băieți, coborâți imediat. Alarma încetează. S-a schimbat planul. Nu mai vin elicopterele.”

Ce fericire!!!

Pe toate blocurile colegii mei, împreună cu mine, strigam:

“Ura! “Ura!” Asta a fost mulțumirea.

Tânărul soldat și-a împreunat mâinile și-a început să plângă în hohote. Striga:

“Aleluia! Slavă Ție Doamne! Mulțumesc Isuse!” Si eu:

„Ura, ura…” Ce diferență de gândire.

În momentul acela, auzindu-l cum plânge și cum zice: “Slava Tie si Aleluia,” în momentul acela I-am simțit prezența,tânărului soldat. Parcă ardea în spatele meu ceva și m-am întors spre el și l-am luat în brațe și l-am strâns, si fără să judec ce vorbesc din gura mea au ieșit aceste cuvinte: „Să știi că eu sunt compozitor și am scris multe imnuri spre slava lui Ceaușescu, dar iți promit că de astăzi înainte, prima cântare care va ieși din gura mea va fi un imn spre lauda Dumnezeului tău.”

Când am zis așa, tânărul s-a aprins tot la față de lumină șimi-a spus:

“Dumnezeu să vă ajute. Să nu uitați niciodată lucrul acesta, căci nu mie, ci Lui i-ați promis, că  El ne-a salvat.”

Va urma