MĂRTURIA „SUTAȘULUI” OCTAVIAN LUNCAN Domnule, vă rog frumos să mă pocăiți și pe mine (urmare)

(urmare)

…dar eu de astăzi m-am hotărât să mă pocăiesc și să îmi schimb viața”.

Ea m-a lovit peste frunte și a zis: “Ai drac. Ai înnebunit?”  

A fost un șoc pentru ea.

A fost un șoc pentru ea. Niciodată nu m-a cunoscut. Pe mine nu m-a cunoscut decât Dumnezeu! Numai El m-a cunoscut. În rest am fost o mască, cum sunt toți oamenii fără Dumnezeu.

În starea aceasta, soția a spus: “Ești nebun. Nu te gândești la copilașii noștri. Vor fi marginalizați; te vor da afară din armată. Nu-i destul că am căzut eu cu scaunul cu tot?” Ea fusese Secretară de Partid pe Județ. Era șefă peste tot comerțul în județ. I-a fost greu când imediat a căzut din funcție și a ajuns vânzătoare la Alimentara. A fost un șoc. Dar că ne pocăim, că eu mă pocăiesc, asta a fost prea de tot. M-a înjurat, ce n-a făcut în viața ei până atunci și a spus: “Pleacă unde vrei. Du-te, să ne despărțim”. Încheiasem mascarada. Am ieșit din casă și plângeam. Altădată i-aș fi tras două palme și așa s-ar fi liniștit. Dar acuma, n-am mai putut. Mi-era rușine. Am plecat.

 Fanatica cu baticul fluturând

Unde să mă duc? Am stat pe bancă în fața blocului o vreme și dintr-o dată mi-am adus aminte că la scara următoare a blocului meu era o femeie foarte frumoasă care purta un batic atâta de lung și tot timpul era cu o trupă de copii pe lângă ea. Trăgea de copii toată ziua. Nu știu unde se ducea. Odată, în urmă cu 2 ani, mă enerva baticul acela. Ce tot flutura ea steagul acela? Și într-o zi, ca nebunul , i-am zis ceva … niște porcării …  Când i-am zis lucrurile acestea  a izbucnit în plâns și a zis: “Vai Tavi, Dumnezeu să te ierte pentru ce mi-ai spus. Să știi că de astăzi înainte am să mă rog pentru tine și pentru sufletul tău. Să știi că pentru asemenea păcate, Fiul lui Dumnezeu a fost răstignit pe cruce. Dumnezeu să te ierte. “   De atunci, am ocolit pe femeia aceia și am zis: fanatica, nebuna.  Și-acum stând pe bancă în drum, după cearta cu soția, mi-am zis: “Unde să mă duc?” Parcă Dumnezeu îmi zicea: “Du-te la sora Doina. Bate-i la ușă.”  Și nu știu ce-am făcut. M-am trezit bătând la ușa ei. Când m-a văzut s-a speriat. A crezut că sunt beat, că vin iar… Dar eu am izbucnit în plâns și am zis: “ Doina te rog să mă ierți pentru ce ți-am spus atunci, pentru că eram beat și astăzi vreau să mă duci unde mergi tu și unde se adună pocăiții, că eu astăzi mă pocăiesc.” A văzut că nu mint pentru că eu eram cercetat de Duhul Sfânt, eram plin de lacrimi. Dintr-o dată i s-a luminat fața și a zis: “Slavă Ție Doamne. Tavi, tu știi că, de atunci, de câte ori te văd prin fața blocului, mă rog pentru tine și casa ta”. M-a dus așa cum duce mama copilul.

 Așa am ajuns în adunare.

Când am văzut Biserica din Deva, prima dată când am intrat in Casa Domnului, poate că erau 20, 30 de ani de când am intrat în vreo Biserică; când am văzut oamenii în adunarea veche din Deva, erau sute de oameni, mi-am zis: ”Acuma, dar dacă mă cunoaște cineva?” M-am dus pe ultima bancă și m-am băgat între niște bătrâni, mi-am băgat capul între umeri și am stat să văd ce se întâmplă. Nu a durat mult, minunea s-a întâmplat. S-au ridicat toți în picioare și au început să se roage. Ce rugăciune mai era… Pentru mine a fost ceva înfricoșător. Când am auzit pe bătrânul din stânga: “Doamne, te rog să ai milă de conducerea țării, de Securitate și de armată, să-i pocăiești pe toți.” Când a zis așa, m-am gândit rapid: Ăsta mă cunoaște. M-am tras către cel din dreapta. Ăla zicea: “Doamne te rog să ai milă de toți prietenii care au venit astăzi pentru prima dată în Casa Ta, și să-i pocăiești pe toți.” Și ăsta mă cunoaște. Așa m-am speriat; numai că s-a terminat rugăciunea și dintr-o dată s-a făcut liniște și tocmai din față, a rămas un glas vorbind. Parcă era o trâmbiță. Un glas de om bătrân; nu-l vedeam din pricina mulțimii. Glasul acela mi-a rămas pentru totdeauna întipărit în inimă zicând:  “Ascultă bărbatule, care astăzi ai intrat pentru prima dată în Casa în care se cheamă Numele Meu”. Am simțit că din creștet până în tălpi încep să îmi fugă săgeți. M-am înfrigurat tot și m-a luat un tremurat.  Iar el: “Să știi că Eu, Domnul, ți-am dat darul cântatului dar tu ce ai făcut cu darul Meu? Ai ajuns să cânți destrăbălării și urâciunii, oamenilor veacului acestuia. Eu te-am pus deoparte din pântecele mamei tale pentru o mare lucrare. Eu ți-am fost mama și tata când erai printre străini”.

Dintr-o dată am văzut școala militară de la 15 ani. Părinții mei, la 15 ani ai mei, au divorțat. Singur copil la părinți. Tata, din cauza alcoolului, ne-a părăsit. La câțiva ani a și murit. Dumnezeu mi-a purtat de grijă. Eu am crezut că îmi poartă de grija armata și Ceaușescu și acum îmi spune glasul acela: “Eu ți-am fost mama și tata când erai printre străini”. Mi-am dat seama că așa era și m-a luat un plâns de cred că deranjam pe cei din jurul meu, așa zgomotos plângeam. Și parcă bătrânul m-ar fi văzut, continua: „Nu mai plânge că toate lucrurile au vremea lor. Astăzi te-am adus în Casa Mea căci voiesc să fac din tine un stâlp al Bisericii, ca prin gura ta să Îmi proslăvesc Numele prin cântări de laude și osanale. Amin”.

 Domnule, vă rog să mă pocăiți și pe mine.

Așa mi-a vorbit mie Dumnezeu atunci. Până la sfârșitul adunării nu am mai auzit cântări, nu am mai auzit nimic. Am tot plâns și am tot plâns. Îmi vedeam viața depărtată de Dumnezeu în destrăbălare și urâciune și la sfârșit, când deja frații ieșeau pe ușă, am venit în față și am văzut la cor niște bărbați mai în vârstă. Am întrebat sincer: “Care este șeful aici?” Unul cu părul alb, cred că i-a fost milă de mine, zice: “Da, poftiți, ce doriți?” “Domnule, vă rog frumos să mă pocăiți și pe mine.” Eu eram căpitan, om cu facultate. Om care am citit cărți multe și mă credeam cât de cât cult. Nimic nu știam. Era vai de mine. Omul acela se uită cu milă la mine și spune: “Domnule, noi nu putem pocăi pe nimeni. Pocăința este cel mai mare dar pe care Dumnezeu l-a făcut oamenilor. Și cine aude chemarea pocăinței nu mai are liniște în viața lui și în așternutul lui până ce nu împlinește ceea ce trebuie împlinit. Noi oamenii, doar te putem boteza. Cum n-am lega noi cu lanțuri și cătușe pe copii noștri, uite așa am târî noi orașul întreg și i-am pocăi pe toți, dac-am putea. Dar nu putem. Lucrul acesta este chemarea lui Dumnezeu. Este chemarea care nu vine în urechi, ci în inima omului.”

 …am auzit soldatul.

Așa mă evangheliză în câteva cuvinte bătrânul acela și dintr-o dată… am auzit soldatul. Telefonul, din inima omului. Duhul Sfânt pe care Dumnezeu L-a așezat aici (în inimă) și prin care El cheamă oamenii la mântuire. Extraordinar. Soldatul avea dreptate. Iată că Dumnezeu stă de vorbă și cu mine.

va urma.