F R O N T I E R A

Deva – Belgrad – Sejana – Triest

 

Să nu mă rătăcesc cumva. Am mare grijă să nu mă rătăcesc în timp ce conduc taxiul prin Perth. Mă rog Domnului să mă poarte pe unde nu cunosc şi El mă aude şi mă poartă.

Păstorul m-a învățat că Dumnezeu se ocupă şi de lucrurile foarte importante, cât şi de cele mărunte, care apar în viața omului.  Dar care sunt lucrurile importante şi care sunt cele mai puţin importante? Dacă eu mă rătăcesc, sau nu, este un lucru important sau nu este? Aparent nu ar fi nimic interesant în asta. Aparent… Dar, era o vreme când, dacă mă rătăceam, imediat intram în panică (parcă şi în ziua de azi stăruie acea panică atunci când mă simt rătăcit). Când am ajuns în Australia mi-am dat seama că în momentul în care nu mai ştiam unde mă aflam deveneam disperat. Dacă mă rătăceam căutând o adresă abandonam căutarea şi intram în primul bar sau căutam drumul spre casă cu mare frică în inimă.

De unde această frică, panică, disperare? Hmmm… Este o poveste lungă, să nu mă rătăcesc în ea… Dacă mă rătăcesc sunt pierdut… în spaţiu, şi… în timp.

Hai să ne întoarcem înapoi în timp, cu cincisprezece ani în urmă, în spaţiu, cu 25 000 de kilometri.

Înapoi… în Iugoslavia, pe şoseaua spre Triest, cam 1000 de kilometrii până la Sejana, oraşul de frontieră, poarta spre Italia, spre libertate.

 Mergi sau crapă!

Veneam de la Belgrad, mai pe jos, mai cu un camion, dormind pe sub poduri, trezindu-mă cu melci pe mine. Începuse o perioadă ploioasă. Eram îmbrăcat cu un pulover de lână, lung, vişiniu, nu mai ştiu de unde îl aveam. Prin puloverul ăla nu trecea ploaia, sub el eram uscat. Din nou aveam o durere chinuitoare în ambele picioare, febră musculară.

„Mergi ori crapă, durerea va atinge un punct culminant când va dispare ca şi când nu a fost” – aveam în minte cuvintele prietenului meu, Romică, de care mă despărţisem cu câteva zile în urmă (câte oare…? cine să mai ştie…). Mă târam pe marginea şoselei şi uite că se opreşte lângă mine un camion, un T.I.R. din Franţa. Cu greu mă caţăr în cabină.

– Bonjour, bonjour, monsieur… zâmbesc forţat la şofer.

– Bonjour, coment sava? mă întreabă el. Încotro, mon amie?

– Je ne ce pas… Habar n-am!

Mă aşez şi-mi trag sufletul. Camionul porneşte greu apoi prinde viteză. Ce cuvinte franţuzeşti ştiu eu…? Să încerc:

– La liberte, Italia, El fugitivo…!

Şoferul, un om de vreo 40 de ani, cu chelie, rotofei la faţă îmi zâmbeşte:

– Problems? Police?

– No, no, no… Je ne ce pas banditos, je anticomunist! Şoferul zâmbeşte şi îmi explică că trebuie să cobor înainte de frontieră. Ne-am oprit la o distanţă de două sute de metri de vamă. Şoferul îmi arată un zid în partea dreaptă şi îmi dă de înţeles că peste acel zid este calea mea. Opreşte camionul şi vreau să sar jos. El îmi întinde un pachet de Marllboro:

– Souvenir. Bonne chance, mon amie!

Am luat ţigările şi am sărit pe şosea cu sacoşa pe umăr. Mi-am dat seama că durerea din picioare dispăruse. Am luat-o la fugă spre zidul de cărămidă tencuită. Era nu departe. Pomi peste tot. Am sărit peste zid şi m-am pierdut în ierburi şi tufişurile de arbuşti. Am ascuns prin buruieni, sub un pomişor, sacoşa în care mai era ceva mâncare, bidonul cu apă, şi cine să mai ţină minte ce oi mai fi cărat în sacoşa aia…

Începuse să plouă mărunt. Era ora cinci, cinci jumate, spre seară, în luna iunie. Nu ştiu… îmi era mie frig datorită slăbiciunii sau era frig într-adevăr. Tremuram de ploaie, de emoţie sau de frică? Nu ştiu. Dar simţeam un tremur în tot corpul şi îmi era somn, eram ud şi-mi era frig şi mă simţeam aşa de singur… Am înnodat o batistă la colţuri, mi-am pus-o pe cap, ca pe o bască şi am pornit drept înainte, aşa cum îmi spusese francezul: peste gard, drept înainte, 4-5 kilometri şi sunt în Italia. Dar  întrebarea era unde este înainte?

Am ochit un pom mai înalt şi m-am căţărat în el. Am distins bine zidul în spate, şi punctul de vamă în faţa mea. M-am coborât din pom şi am pornit… drept înainte. Începuse să se întunece şi ploaia s-a înteţit. După vreo două ore de mers am ajuns la marginea unei văi foarte largi. Era ca o groapă mare. Dincolo de această groapă sau vale, ce era ea, se vedeau multe lumini. Acolo este Triestul, mi-am închipuit eu, şi am atacat acea vale.

Coborâşul nu a fost uşor căci era abrupt şi plin de scaieţi, şi alunecos, dar am ajuns la loc drept. Îmi păruse o ditanţă de 5-6 kilometrii de la buza gropii până la luminile Triestului dar am nimerit în nişte hăţişuri prin care am umblat mult timp, ore în şir, mi s-a părut o veşnicie. Am ajuns la un luminiş cu un copac retezat, doborât la pământ.    M-am aşezat pe acel buştean ud şi am îndrăznit să-mi aprind o ţigară. Am stins-o imediat căci m-a cuprins frica – dacă mă simt grănicerii? Această frică a pus stăpânire pe mine. Am intrat în panică  şi în criză de timp. Trebuia să ajung la Triest până se lumina de ziuă. Am ascultat un timp tăcerea din jur. Nici ţipenie de om…

“Curaj, nu este nimeni afară pe ploaia asta. Curaj…!” Totuşi, m-am bucurat când m-am împiedicat de o piatră şi am căzut la pământ. Am pipăit piatra şi am luat-o în palmă, şi dintr-o dată am prins curaj. Aveam o armă. Doamne, ce disperare… Prin întuneric şi scaieţi am ajuns la marginea acelei văi şi am început urcuşul. Mă bucuram, în vârful acestui mic deal, acolo, la câţiva kilometri este acel loc frumos luminat, Triestul, Italia, libertatea. Nu ştiu cât timp s-a scurs.

Piatra

Am urcat, mai mult târându-mă, dar iată-mă ajuns sus, pe buza văii. Şi am văzut în faţa mea valea întinzându-se şi… în partea cealaltă luminile acelea magice, Triestul meu… Imposibil!!! Cumva, mă rătăcisem pe fundul gropii şi mă întorsesem de unde am plecat. N-am mai aşteptat un minut şi m-am aruncat înapoi prin hăţişuri, din nou să traversez acea groapă. Nu mai simţeam nici frig, nici frică. Strângeam în mână piatra aceea colţuroasă şi rece, atingerea ei imi făcea bine, parcă nu mai eram singur.

Am ajuns iar lângă copacul retezat. Acum m-am aşezat pe el, am pus piatra lângă pulpa piciorului şi am fumat o ţigară. Aveam curaj, aveam o armă lângă mine. Am mai fumat încă o ţigară şi am plecat la drum. Înainte, spre Triest.

După o perioadă de timp am ajuns iar… lângă pomul retezat. Nu se poate… este altul… Nu, nu e altul. Iată-l, ciotul de doi metri şi lângă el trunchiul căzut. Unde sunt…? Am plecat mai departe, nu mă puteam opri. După o oră sau două am ajuns iar lângă trunchiul retezat… M-am prăbuşit peste butucul căzut la pământ, disperat. Unde sunt…? M-am rătăcit în văgăuna asta. Probabil că în curând se luminează şi nu mai am cum să ies de aici. Oh, dacă ar fi fost Romică cu mine aici… ăla are busolă în cap, acum am fi fost în Italia deja… Dar acum iată-mă rătăcit în hăţişurile astea, singur, singur şi disperat…

Am simţit o durere în palma dreaptă şi am realizat că strângeam cu disperare în palmă… piatra. Piatra pe care o ridicasem de jos cu mult, mult timp în urmă, în această cea mai lungă noapte din viaţa mea. Iată că nu sunt singur. M-am simţit în siguranţă ca şi când prietenul meu, Romică, ar fi fost lângă mine. Am pus piatra lângă mine, pe buşteanul căzut, şi i-am spus cu dragoste:

– Stai un pic aici, prietene, stai un pic. Mai cade o cioară jos din pom şi tot se odihnaşte cinci minute şi fumează şi ea o ţigară, mai stai un pic, piatră, doar cinci minute…    Am fumat câteva ţigări, apoi am pornit din nou la drum, peste trunchiul căzut, înainte. Am pus piatra în buzunarul drept de la pantaloni. Dar… încă de două ori m-am întors în acelaş loc. Cu disperare mi-am dat seama că mă învârtesc în loc, lipsit de orientare.

Stoi!!!

Când a început să se lumineze am văzut cerul ca o faţă de ape lucind deasupra gropii unde mă rătăcisem. M-am urcat sus, pe deal. Vedeam pădurea toată şi un val de ceaţă şi nor, ca un fum era în aer, ca o răsuflare a pădurii. Nu mai ştiam unde sunt dar nu puteam sta pe loc, aşa că am pornit aiurea, printre arbuşti şi scaieţi. M-am suit într-un pomişor dar nu am putut vedea nimic, doar ceaţă şi abur şi… fum. Da, un fir de fum se ridica ca din pământ. Apoi o cabană mi-a ieşit înainte ca fata morgana. Totuşi, coliba nu a dispărut când m-am apropiat. Am ajuns la un pas de uşă, fără să gândesc, nici nu cred că mai puteam să gândesc, am apăsat clanţa şi am deschis uşa la perete. Înăuntru, doi soldaţi, dormeau pe scaune cu picioarele pe masă. Când eu am apărut în uşă, au sărit drept cu armele în mână.

Grănicerii! Şi… au răcnit amândoi odată:

– Stoi!!!

M-am retras din uşă şi unul din ei a sărit în faţa mea şi a armat puşca. Eu am încremenit. El mi-a spus ceva în sârbeşte şi mi-a arătat pământul. M-am lungit pe burtă în iarba udă, cu fruntea în pământ şi aşteptam să aud pocnitura şi gata… să se termine odată totul. Dar nu am auzit nimic, doar pe soldaţi vorbind între ei cuvinte fără înţeles pentru mine. Atunci… atunci… am lăsat mâna să-mi alunece la buzunar. Am pipăit piatra cu degetele, era acolo… Am deschis ochii larg… Mai aveam o speranţă, mai aveam un prieten… piatra.

Am simţit o bătaie pe spate. Cu grijă, încet, cu teamă, am ridicat capul de pe pământ şi am privit peste umărul stâng. Spre surprinderea mea, am văzut faţa soldatului zâmbitoare, binevoitoare. El mi-a făcut semn să mă scol. M-am sculat. Mi-a făcut semn să mă aşez pe marginea unui şanţ care tăia poieniţa unde ne aflam. M-am aşezat lăsându-mi picioarele în şanţ. Celălalt soldat a adus o pătură şi m-a acoperit cu ea peste cap şi peste umeri, peste spate şi peste genunchi. A pus două degete la gură şi, zâmbind, m-a întrebat:

– Ţigarete? Ţigarete?

Am scos din buzunarul de la piept pachetul de Marllboro de la şoferul francez, în timp ce cu mâna cealaltă am tras piatra din buzunar şi am lăsat-o să alunece pe fundul şanţului.

Adio, prietene de o noapte, adio…

Doamne… poartă-mă pe unde nu cunosc…

 

C.Oprănescu / din Un taxi…

 

Te am în palmele mâinilor mele de Denisa Bărbulescu

Ați observat că atunci când vrei să scrii ceva este mai ușor de găsit un pix, de cele mai multe ori, decât o bucată de hârtie? În plus, când ai de scris ceva care să și ții minte pe o perioadă scurtă, lăsăm toți hârtia la o parte (chiar dacă am găsit-o) și scriem pe mână; un număr de telefon, o activitate de făcut, un aliment de cumpărat, o formulă pentru un examen.

Mărturisesc sincer că acest scris pe mână este un obicei care mi-a displăcut întotdeauna din două motive: este mai tot timpul nefolositor, pentru că până ajung să folosesc ce scrie pe mână, informația este aproape ștearsă, și prin urmare inteligibilă. Apoi, întotdeauna ceea ce rămâne neșters este greu de curățat!

Am o întrebare: cât de vechi credeți că este acest obicei? În Exodul 13, Paștele este instituit ca o sărbătoare permanentă pentru poporul Israel în amintirea zilei în care au fost eliberați din Egipt. În versetele 9 si 16 acest act de amintire este asemănat cu un semn făcut pe mână, un semn care să le fie în fața ochilor mereu.

Am o a doua întrebare: cine credeți că a fost primul căruia i-a venit această idee? În Isaia 49 avem versetul 16: “Iată că te-am săpat în mâinile Mele, și zidurile tale sunt întotdeauna înaintea ochilor Mei.”  Traducerea în limba engleză folosește expresia “te-am gravat în palmele mâinilor Mele”.

Aceasta a fost îmbărbătarea pe care a dat-o bunul Dumnezeu poporului Său că nu este uitat oricât de asuprit ar fi pe acest pământ.

Cât de mare este însă bucuria inimii mele știind că prin Harul aceluiași YHWH suntem marcați in palmele Domnului Isus de cuiele care l-au țintuit pe cruce?

Dacă ești descurajat, dacă nu vezi ieșire dintr-o situație, dacă ești doborât de stări depresive, dacă simți că ești singur și tot ce ridici sunt rugăciuni neascultate, nu uita că ești în fața ochilor Domnului iubitor, întotdeauna. Ești mai mult decât scris cu pixul in palmele Sale – ești gravat!