F R O N T I E R A

Mar 29

F R O N T I E R A

Deva – Belgrad – Sejana – Triest

tir

 

Să nu mă rătăcesc cumva. Am mare grijă să nu mă rătăcesc în timp ce conduc taxiul prin Perth. Mă rog Domnului să mă poarte pe unde nu cunosc şi El mă aude şi mă poartă.

Păstorul m-a învățat că Dumnezeu se ocupă şi de lucrurile foarte importante, cât şi de cele mărunte, care apar în viața omului.  Dar care sunt lucrurile importante şi care sunt cele mai puţin importante? Dacă eu mă rătăcesc, sau nu, este un lucru important sau nu este? Aparent nu ar fi nimic interesant în asta. Aparent… Dar, era o vreme când, dacă mă rătăceam, imediat intram în panică (parcă şi în ziua de azi stăruie acea panică atunci când mă simt rătăcit). Când am ajuns în Australia mi-am dat seama că în momentul în care nu mai ştiam unde mă aflam deveneam disperat. Dacă mă rătăceam căutând o adresă abandonam căutarea şi intram în primul bar sau căutam drumul spre casă cu mare frică în inimă.

De unde această frică, panică, disperare? Hmmm… Este o poveste lungă, să nu mă rătăcesc în ea… Dacă mă rătăcesc sunt pierdut… în spaţiu, şi… în timp.

Hai să ne întoarcem înapoi în timp, cu cincisprezece ani în urmă, în spaţiu, cu 25 000 de kilometri.

Înapoi… în Iugoslavia, pe şoseaua spre Triest, cam 1000 de kilometrii până la Sejana, oraşul de frontieră, poarta spre Italia, spre libertate.

 Mergi sau crapă!

Veneam de la Belgrad, mai pe jos, mai cu un camion, dormind pe sub poduri, trezindu-mă cu melci pe mine. Începuse o perioadă ploioasă. Eram îmbrăcat cu un pulover de lână, lung, vişiniu, nu mai ştiu de unde îl aveam. Prin puloverul ăla nu trecea ploaia, sub el eram uscat. Din nou aveam o durere chinuitoare în ambele picioare, febră musculară.

„Mergi ori crapă, durerea va atinge un punct culminant când va dispare ca şi când nu a fost” – aveam în minte cuvintele prietenului meu, Romică, de care mă despărţisem cu câteva zile în urmă (câte oare…? cine să mai ştie…). Mă târam pe marginea şoselei şi uite că se opreşte lângă mine un camion, un T.I.R. din Franţa. Cu greu mă caţăr în cabină.

– Bonjour, bonjour, monsieur… zâmbesc forţat la şofer.

– Bonjour, coment sava? mă întreabă el. Încotro, mon amie?

– Je ne ce pas… Habar n-am!

Mă aşez şi-mi trag sufletul. Camionul porneşte greu apoi prinde viteză. Ce cuvinte franţuzeşti ştiu eu…? Să încerc:

– La liberte, Italia, El fugitivo…!

Şoferul, un om de vreo 40 de ani, cu chelie, rotofei la faţă îmi zâmbeşte:

– Problems? Police?

– No, no, no… Je ne ce pas banditos, je anticomunist! Şoferul zâmbeşte şi îmi explică că trebuie să cobor înainte de frontieră. Ne-am oprit la o distanţă de două sute de metri de vamă. Şoferul îmi arată un zid în partea dreaptă şi îmi dă de înţeles că peste acel zid este calea mea. Opreşte camionul şi vreau să sar jos. El îmi întinde un pachet de Marllboro:

– Souvenir. Bonne chance, mon amie!

Am luat ţigările şi am sărit pe şosea cu sacoşa pe umăr. Mi-am dat seama că durerea din picioare dispăruse. Am luat-o la fugă spre zidul de cărămidă tencuită. Era nu departe. Pomi peste tot. Am sărit peste zid şi m-am pierdut în ierburi şi tufişurile de arbuşti. Am ascuns prin buruieni, sub un pomişor, sacoşa în care mai era ceva mâncare, bidonul cu apă, şi cine să mai ţină minte ce oi mai fi cărat în sacoşa aia…

Începuse să plouă mărunt. Era ora cinci, cinci jumate, spre seară, în luna iunie. Nu ştiu… îmi era mie frig datorită slăbiciunii sau era frig într-adevăr. Tremuram de ploaie, de emoţie sau de frică? Nu ştiu. Dar simţeam un tremur în tot corpul şi îmi era somn, eram ud şi-mi era frig şi mă simţeam aşa de singur… Am înnodat o batistă la colţuri, mi-am pus-o pe cap, ca pe o bască şi am pornit drept înainte, aşa cum îmi spusese francezul: peste gard, drept înainte, 4-5 kilometri şi sunt în Italia. Dar  întrebarea era unde este înainte?

Am ochit un pom mai înalt şi m-am căţărat în el. Am distins bine zidul în spate, şi punctul de vamă în faţa mea. M-am coborât din pom şi am pornit… drept înainte. Începuse să se întunece şi ploaia s-a înteţit. După vreo două ore de mers am ajuns la marginea unei văi foarte largi. Era ca o groapă mare. Dincolo de această groapă sau vale, ce era ea, se vedeau multe lumini. Acolo este Triestul, mi-am închipuit eu, şi am atacat acea vale.

Coborâşul nu a fost uşor căci era abrupt şi plin de scaieţi, şi alunecos, dar am ajuns la loc drept. Îmi păruse o ditanţă de 5-6 kilometrii de la buza gropii până la luminile Triestului dar am nimerit în nişte hăţişuri prin care am umblat mult timp, ore în şir, mi s-a părut o veşnicie. Am ajuns la un luminiş cu un copac retezat, doborât la pământ.    M-am aşezat pe acel buştean ud şi am îndrăznit să-mi aprind o ţigară. Am stins-o imediat căci m-a cuprins frica – dacă mă simt grănicerii? Această frică a pus stăpânire pe mine. Am intrat în panică  şi în criză de timp. Trebuia să ajung la Triest până se lumina de ziuă. Am ascultat un timp tăcerea din jur. Nici ţipenie de om…

“Curaj, nu este nimeni afară pe ploaia asta. Curaj…!” Totuşi, m-am bucurat când m-am împiedicat de o piatră şi am căzut la pământ. Am pipăit piatra şi am luat-o în palmă, şi dintr-o dată am prins curaj. Aveam o armă. Doamne, ce disperare… Prin întuneric şi scaieţi am ajuns la marginea acelei văi şi am început urcuşul. Mă bucuram, în vârful acestui mic deal, acolo, la câţiva kilometri este acel loc frumos luminat, Triestul, Italia, libertatea. Nu ştiu cât timp s-a scurs.

Piatra

Am urcat, mai mult târându-mă, dar iată-mă ajuns sus, pe buza văii. Şi am văzut în faţa mea valea întinzându-se şi… în partea cealaltă luminile acelea magice, Triestul meu… Imposibil!!! Cumva, mă rătăcisem pe fundul gropii şi mă întorsesem de unde am plecat. N-am mai aşteptat un minut şi m-am aruncat înapoi prin hăţişuri, din nou să traversez acea groapă. Nu mai simţeam nici frig, nici frică. Strângeam în mână piatra aceea colţuroasă şi rece, atingerea ei imi făcea bine, parcă nu mai eram singur.

Am ajuns iar lângă copacul retezat. Acum m-am aşezat pe el, am pus piatra lângă pulpa piciorului şi am fumat o ţigară. Aveam curaj, aveam o armă lângă mine. Am mai fumat încă o ţigară şi am plecat la drum. Înainte, spre Triest.

După o perioadă de timp am ajuns iar… lângă pomul retezat. Nu se poate… este altul… Nu, nu e altul. Iată-l, ciotul de doi metri şi lângă el trunchiul căzut. Unde sunt…? Am plecat mai departe, nu mă puteam opri. După o oră sau două am ajuns iar lângă trunchiul retezat… M-am prăbuşit peste butucul căzut la pământ, disperat. Unde sunt…? M-am rătăcit în văgăuna asta. Probabil că în curând se luminează şi nu mai am cum să ies de aici. Oh, dacă ar fi fost Romică cu mine aici… ăla are busolă în cap, acum am fi fost în Italia deja… Dar acum iată-mă rătăcit în hăţişurile astea, singur, singur şi disperat…

Am simţit o durere în palma dreaptă şi am realizat că strângeam cu disperare în palmă… piatra. Piatra pe care o ridicasem de jos cu mult, mult timp în urmă, în această cea mai lungă noapte din viaţa mea. Iată că nu sunt singur. M-am simţit în siguranţă ca şi când prietenul meu, Romică, ar fi fost lângă mine. Am pus piatra lângă mine, pe buşteanul căzut, şi i-am spus cu dragoste:

– Stai un pic aici, prietene, stai un pic. Mai cade o cioară jos din pom şi tot se odihnaşte cinci minute şi fumează şi ea o ţigară, mai stai un pic, piatră, doar cinci minute…    Am fumat câteva ţigări, apoi am pornit din nou la drum, peste trunchiul căzut, înainte. Am pus piatra în buzunarul drept de la pantaloni. Dar… încă de două ori m-am întors în acelaş loc. Cu disperare mi-am dat seama că mă învârtesc în loc, lipsit de orientare.

Stoi!!!

Când a început să se lumineze am văzut cerul ca o faţă de ape lucind deasupra gropii unde mă rătăcisem. M-am urcat sus, pe deal. Vedeam pădurea toată şi un val de ceaţă şi nor, ca un fum era în aer, ca o răsuflare a pădurii. Nu mai ştiam unde sunt dar nu puteam sta pe loc, aşa că am pornit aiurea, printre arbuşti şi scaieţi. M-am suit într-un pomişor dar nu am putut vedea nimic, doar ceaţă şi abur şi… fum. Da, un fir de fum se ridica ca din pământ. Apoi o cabană mi-a ieşit înainte ca fata morgana. Totuşi, coliba nu a dispărut când m-am apropiat. Am ajuns la un pas de uşă, fără să gândesc, nici nu cred că mai puteam să gândesc, am apăsat clanţa şi am deschis uşa la perete. Înăuntru, doi soldaţi, dormeau pe scaune cu picioarele pe masă. Când eu am apărut în uşă, au sărit drept cu armele în mână.

Grănicerii! Şi… au răcnit amândoi odată:

– Stoi!!!

M-am retras din uşă şi unul din ei a sărit în faţa mea şi a armat puşca. Eu am încremenit. El mi-a spus ceva în sârbeşte şi mi-a arătat pământul. M-am lungit pe burtă în iarba udă, cu fruntea în pământ şi aşteptam să aud pocnitura şi gata… să se termine odată totul. Dar nu am auzit nimic, doar pe soldaţi vorbind între ei cuvinte fără înţeles pentru mine. Atunci… atunci… am lăsat mâna să-mi alunece la buzunar. Am pipăit piatra cu degetele, era acolo… Am deschis ochii larg… Mai aveam o speranţă, mai aveam un prieten… piatra.

Am simţit o bătaie pe spate. Cu grijă, încet, cu teamă, am ridicat capul de pe pământ şi am privit peste umărul stâng. Spre surprinderea mea, am văzut faţa soldatului zâmbitoare, binevoitoare. El mi-a făcut semn să mă scol. M-am sculat. Mi-a făcut semn să mă aşez pe marginea unui şanţ care tăia poieniţa unde ne aflam. M-am aşezat lăsându-mi picioarele în şanţ. Celălalt soldat a adus o pătură şi m-a acoperit cu ea peste cap şi peste umeri, peste spate şi peste genunchi. A pus două degete la gură şi, zâmbind, m-a întrebat:

– Ţigarete? Ţigarete?

Am scos din buzunarul de la piept pachetul de Marllboro de la şoferul francez, în timp ce cu mâna cealaltă am tras piatra din buzunar şi am lăsat-o să alunece pe fundul şanţului.

Adio, prietene de o noapte, adio…

Doamne… poartă-mă pe unde nu cunosc…

 

C.Oprănescu / din Un taxi…

 

Te am în palmele mâinilor mele de Denisa Bărbulescu

PALMELE

Ați observat că atunci când vrei să scrii ceva este mai ușor de găsit un pix, de cele mai multe ori, decât o bucată de hârtie? În plus, când ai de scris ceva care să și ții minte pe o perioadă scurtă, lăsăm toți hârtia la o parte (chiar dacă am găsit-o) și scriem pe mână; un număr de telefon, o activitate de făcut, un aliment de cumpărat, o formulă pentru un examen.

Mărturisesc sincer că acest scris pe mână este un obicei care mi-a displăcut întotdeauna din două motive: este mai tot timpul nefolositor, pentru că până ajung să folosesc ce scrie pe mână, informația este aproape ștearsă, și prin urmare inteligibilă. Apoi, întotdeauna ceea ce rămâne neșters este greu de curățat!

Am o întrebare: cât de vechi credeți că este acest obicei? În Exodul 13, Paștele este instituit ca o sărbătoare permanentă pentru poporul Israel în amintirea zilei în care au fost eliberați din Egipt. În versetele 9 si 16 acest act de amintire este asemănat cu un semn făcut pe mână, un semn care să le fie în fața ochilor mereu.

Am o a doua întrebare: cine credeți că a fost primul căruia i-a venit această idee? În Isaia 49 avem versetul 16: “Iată că te-am săpat în mâinile Mele, și zidurile tale sunt întotdeauna înaintea ochilor Mei.”  Traducerea în limba engleză folosește expresia “te-am gravat în palmele mâinilor Mele”.

Aceasta a fost îmbărbătarea pe care a dat-o bunul Dumnezeu poporului Său că nu este uitat oricât de asuprit ar fi pe acest pământ.

Cât de mare este însă bucuria inimii mele știind că prin Harul aceluiași YHWH suntem marcați in palmele Domnului Isus de cuiele care l-au țintuit pe cruce?

Dacă ești descurajat, dacă nu vezi ieșire dintr-o situație, dacă ești doborât de stări depresive, dacă simți că ești singur și tot ce ridici sunt rugăciuni neascultate, nu uita că ești în fața ochilor Domnului iubitor, întotdeauna. Ești mai mult decât scris cu pixul in palmele Sale – ești gravat!

 

Read More

Că-s mai hoț ca tatăl meu…

Mar 29

Că-s mai hoț ca tatăl meu…

Așa vorbește Domnul: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, pentru ca să ți se lungească zilele în țara pe care ți-o dă Domnul, Dumnezeul tău.”

caruta

Hai să ne ocupăm puțin de părinți și copii, de dragostea dintre ei, dragostea firească, naturală, simplă. Dumnezeu pune mare preț pe dragostea dintre părinți și copii. El este, prin creație, Tatăl nostru al tuturor, El ne-a creat, ai Lui suntem. În rugăciunea ‚Tatăl nostru’, toți îl chemăm ‚Tată’, și cei ce Îl iubesc și cei ce-L neglijează, cinstindu-L doar cu buzele și nu cu inima. Dumnezeu a fost primul tată neascultat de copiii Săi. „Tatăl nostru care ești în ceruri, sfințească-Se numele Tău!” Dar numele lui Dumnezeu este sfânt, sfânt, sfânt, de trei ori sfânt, în cer, pe pământ și sub pământ. Singurul loc unde mai trebuie sfințit este în inimile copiilor Lui – oamenii. Dumnezeu este Tatăl desăvârșit, mereu iubitor, iertător, drept, mustrător și îndelung răbdător.

Părinții noștri naturali sunt, sau au fost, ceea ce noi suntem – păcătoși, răi, naivi, măcinați de patimile și ispitele vieții, plini de vicii și greșeli, ca și noi, copiii lor. Mulți părinți sunt chiar o rușine pentru copiii lor. Și totuși, Dumnezeu poruncește: ‚Cinstește-l pe tatăl tău și pe mama ta!’ Cu sute de ani în urmă, proorocul Daniel se mărturisea înaintea lui Dumnezeu în rugăciune: ‚Căci din pricina păcatelor noastre și din pricina nelegiuirii părinților noștri este Ierusalimul și poporul Tău de ocara tuturor celor ce ne înconjoară…’ (Daniel 9:16b).

Îmi aduc aminte frânturi dintr-un cântec de petrecere, care spune: ‚Că-s mai hoț ca tatăl meu…!’ Sau altul: ‚Mama mea când m-a făcut, mi-a legat sticla de gât…!’ Aceștia au fost părinții noștri, ne-au crescut cum au știut, cum au fost și ei crescuți, iar noi, crescându-ne copiii în același spirit, îi conducem pe calea largă… spre iad. Sunt părinți care nu și-au înțărcat copiii cu rachiu, ci cu aghiazmă, care nu i-au dus la restaurante, ci la universitate, care i-au învățat bunele maniere și felul civilizat de conviețuire. Un astfel de părinte îi făcea odată educație fiului său. Tocmai ajunsese la frumoasa învățătură: ‚Să nu minți!’, îl învăța să spună întotdeauna adevărul, căci așa se cuvine, așa e cinstit. Tocmai atunci a sunat cineva. Copilul s-a uitat pe geam și i-a spus tatălui: ‚Este vecinul!’ Tatăl repede i-a răspuns: ‚Spune-i că nu sunt acasă!’ Ehei!! ‚Sunt mai hoț ca tatăl meu!’ Și totuși, Dumnezeu poruncește: ‚Iubește pe tatăl tău și pe mama ta!’ Certurile, loviturile, lipsa de respect în familie, sunt o lucrare satanică. Familia a fost instituită de Dumnezeu și sfințită de El. Biblia are multe învățături ca lucrurile să decurgă bine în familie. Diavolul, care încearcă să distrugă tot ce este bun și sfânt s-a aventurat în distrugerea familiei. Așa se face că divorțurile s-au înmulțit atât de mult. Când copiii se răzvrătesc împotriva părinților, ei, de fapt, se răzvrătesc împotriva lui Dumnezeu. Ferice de copiii care înțeleg acest lucru și se feresc de cursa diavolului.

Cu toate păcatele părinților, cu toate greșelile lor, ei sunt cei ce-și iubesc cel mai mult copiii; cu toate că și ei sunt supuși ispitelor vieții, ei fac sacrificii mari pentru copii, fie că acești copii sunt ascultători sau nu sunt.

Se spune că o dată, într-un oraș trăia o mamă și copiii ei. Femeia avea o infirmitate, mâinile și fața îi erau acoperite de cicatrice urâte la vedere, cicatrice rămase în urma unor arsuri pe care le suferise în tinerețe. Copilul trebuia să meargă la serbarea de bacalaureat. Știa că acolo vor veni și părinții altor elevi și nu-i surâdea ideea de a apărea în public cu mama lui. Așa că i-a spus direct, că ar fi bine ca ea să stea acasă. Mama a știut ce este în inima copilului ei și pentru prima dată, i-a mărturisit de ce era atât de urâtă: ‚Dragul meu copil, pe vremea pe când erai tu un bebeluș și dormeai în leagănul tău, casa noastră a fost cuprinsă de flăcări. Toți te-au uitat în colțul tău, dar eu te-am căutat prin dogoarea focului, te-am găsit, te-am adăpostit la pieptul meu, acoperindu-ți trupușorul cu fața mea. Așa te-am scos din flăcări și de aceea arăt atât de urât, iar tu ești frumos.’ Copilul, rușinat și înduioșat i-a spus mamei sale cu dragoste: ‚Mamă, ești cea mai frumoasă ființă din lume…’ și au mers împreună la serbarea de sfârșit de an școlar.

Părinți și copii, copii și părinți, bunici și nepoți… suntem toți la fel… măcinați de aceleași slăbiciuni, ademeniți de aceleași ispite, supuși acelorași greșeli și mai mult, ne perindăm unii după alții. Nepoții vor fi părinți, apoi bunici și tot așa… istoria se repetă… Se pare că trăim vremurile de pe urmă, când: ‚Oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani… neascultători de părinți…’ (2 Tim: 3:2). Oricare ar fi timpurile în care trăim, ori locul unde locuim, să nu uităm că deasupra tuturor lucrurilor, deasupra timpului și a spațiului, deasupra Universului, tronează Cel care a creat totul – Dumnezeu, Tatăl nostru. Glasul Lui străpunge existența, străpunge spațiile până aici, la capătul lumii, străpunge timpurile până acum, în acest ceas al sfârșitului, și poruncește: ‚Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să ți se lungească zilele în țara pe care  ți-o dă Domnul, Dumnezeul tău!’ Amin.

C.Oprănescu

Read More

Eficiența în misiune de Păstorul Cornel Ghiță

Mar 10

 

COR

Este lucrarea de misiune o chemare specială numai pentru slujitori ? Nu ! Domnul Isus a poruncit tuturor celor ce L-au primit pe El și sunt dispuși să umble în căile Lui să fie misionari. Așadar și eu și tu suntem chemați prin puterea Duhului Sfânt să câștigăm suflete pentru Hristos. Eficiența noastră în misiune depinde de mai multe aspecte. Sigur, misiunea se poate face intenționat, urmând o dorință constantă de a sluji și un program anume ; dar poate să fie făcută și accidental și ocazional, profitând de oportunitățile pe care le creează Dumnezeu într-un anume moment. În orice caz, trebuie să tindem la eficiență și credincioșie în lucrare.

 Eficiența noastră misionară depinde de ascultarea noastră față de Dumnezeu.

Suntem chemați să păzim toate lucrurile pe care El ni le-a poruncit. „A păzi” înseamnă a asculta toate poruncile date de Domnul ucenicilor la început și care sunt general valabile pentru noi astăzi. Urmându-L pe El, vom avea parte de aceiași promisiune făcută lui Petru și Andrei : „Vă voi face pescari de oameni.” (Mt.4:19)

Eficiența noastră misionară va fi în măsura în care ne bazăm pe puterea Lui, nu pe puterea noastră.

Prin dependență de Hristos pentru putere și înțelepciune ajungem să spunem și noi ca și ap. Pavel : „pot totul în Hristos care mă întărește.” (Fil.4:13). Nu există câștigători mari de suflete, ci doar un Salvator măreț. Atunci când nădăjduim în Domnul și suntem conștienți de prezența și însoțirea Lui permanentă, vom putea fi folosiți de Domnul în câștigarea de suflete.

Eficiența noastră în misiune vine și în urma acumulării de experiență.

Câștigăm încredere mărturisind cu regularitate. Numai așa putem experimenta ajutorul lui Dumnezeu în depășirea multor dificultăți. „Ne bucurăm chiar și în necazurile noastre; căci știm că necazul aduce răbdare, răbdarea aduce biruință în încercare, iar biruința aceasta aduce nădejdea. Însă nădejdea aceasta nu înșală, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat.” (Romani 4:3-5). Experiența ta poate fi împărtășită cu alții, ca sursă de ajutor, îmbărbătare sau model. Suntem capabili să învățăm lucruri noi, să ne adaptăm situațiilor sau să reușim în anumite împrejurări. Așa este și în misiune. Cuvântul este plin de exemple pozitive în acest sens, iar familiile multor misionari stau ca mărturie extraordinară a resurselor lui Dumnezeu.

Cred că noi toți dorim să fim folosiți de Dumnezeu în mântuirea oamenilor pierduți din jurul nostru ! Haideți să ne pregătim temeinic trăind o viață curată, o viață de renunțare, iubind pe Domnul și pe oameni, rugându-ne pentru ei și mărturisind cu încredere calea prin care orice om poate ajunge în Cer.

 

Read More

Câteva întrebări, Câteva răspunsuri… cu păstorul Nati Costea.

Mar 10

Câteva întrebări, Câteva răspunsuri… cu păstorul Nati Costea.

ini_s1_15_inchinare_prin_misiune_natanael_costea_2011

Speranța: Dragă Nati, dacă ai putea să fii altcineva,  cine ai vrea să fii?

Păstorul Natanael: Un Reînnoit Natanael Costea.

Speranța: Care este cea mai frumoasă Biserică pe care ai văzut-o?

Păstorul Natanael: Biserica din Ineu unde am crescut pentru ca am văzut-o cu cei mai sinceri ochi, ochii copilăriei.

Speranța: Cum ți-a plăcut Israelul?

Păstorul Natanael: Israelul e fascinant.  Mi-aduce dorul de cer – Ierusalimul adevărat.

Speranța: Cum vezi Ierusalimul Ceresc?

Păstorul Natanael: Nu mi-l pot imagina.  Gândesc prea structurat, pământește, în dimensiunile limitate și nu pot pătrunde acolo fără preconcepții.

Speranța: Care ți s-a părut cel mai interesant, ciudat, mijloc de transport pe care l-ai folosit?

Păstorul Natanael: O canoe în Delta Mekongului unde am intrat 12 persoane, unul în spatele celuilalt și am călătorit nemișcați mai bine de doua ore noaptea la o comunitate de frați băștinași.  Călătoria a devenit faimoasă sub sloganul, “NumBum in VietNam”.

Speranța: Care este cartea preferata?

Păstorul Natanael: New Testament Church, by Kevin Connor

Speranța: Încălțămintea preferată?

Păstorul Natanael: Șlapii.

Speranța: Cum vezi cerul?

Păstorul Natanael: De când m-am mutat la Perth îl văd; înainte nu prea (în Melbourne).  În clipa morții, Ștefan cu ochii pironiți spre cer a reușit să pătrundă cu

privirea acolo.  În Engleză spune că “he gazed intently into heaven”.  Cred că atunci când reușim să penetrăm cu ochii inimii colo, suntem transformați și ajungem ca și Ștefan, la punctul de neîntoarcere.

Speranța:  Iți place pâinea?

Păstorul Natanael: Da. Are gust de viață.

Speranța: Iubești pe mama ta?

Păstorul Natanael: Foarte mult.  E cea mai puternică ființă în credință, pe care o știu.

Speranța: Iubești pe soția ta?

Păstorul Natanael: Sunt topit în dragostea față de soția mea.

Speranța: Ai avea un loc preferat în cer?

Păstorul Natanael: Oriunde doar să pot să văd fața lui Dumnezeu și ochii Lui.

Speranța: Ce mai faci?

Păstorul Natanael: Nu ce vreau.  Înainte am făcut ce-am vrut, acum m-a câștigat Domnul și parcă nici nu mai știu să fac ceea ce făceam înainte.  M-a constrâns într-un colț cu dragostea Lui, m-a topit, m-a câștigat și acum nu pot decât să răspund dragostei Lui; să-L iubesc și să Îi slujesc.

Speranța: Ce ai de gând să faci în următoarele 2 ore?

Păstorul Natanael: Am să-mi duc fetița la Toddler Fest, să se joace cu animalele, iar în drum spre casă ne oprim să o surprindem pe mama cu un buchet de crini.

Speranța: Dacă ai mai avea 2 ore de trăit, ce ai face cu ele?

Păstorul Natanael: Aș râde, aș plânge și

mi-aș îmbrățișa soția și copila.

Speranța: Care o să fie primul tău cuvânt cânt Ȋl vei vedea pe Domnul Isus?

Păstorul Natanael: Aș înghiți în gol.

Speranța: Ai pace în inimă?

Păstorul Natanael: Tot mai multă.

Speranța: Te gândești vreo dată la Marius Gorcea?

Păstorul Natanael: Da, chiar deseori.  E o inspirație în călătoria vieții mele.

Speranța: Te rog să-mi dai un sfat.

Păstorul Natanael: Învață să primești.

Frate Natanael, mulțumesc din inimă

C.Opranescu

Read More

INTERVIU CU PĂSTORUL TEOFIL CIORTUZ

Feb 04

INTERVIU CU PĂSTORUL TEOFIL CIORTUZ – PRIMA BISERICĂ ROMÂNĂ DIN AUSTRALIA

P1211327

De curând, păstorul Ciortuz a preluat conducerea Bisericii Baptiste din Endeavour Hills, venind din România împreună cu familia. Pentru a afla mai multe detalii despre dumnealui, l-am rugat să ne acorde acest interviu pe care-l prezentăm cititorilor.

 SPERANȚA: Frate păstor Teofil Ciortuz, ce ne puteți spune despre dumneavoastră – familie, slujire?

Păstorul Teofil: Sunt în vârstă de 47 de ani, sunt căsătorit cu Ana și împreună avem trei fiice, Oana, Sarah și Elizabeth. L-am primit pe Domnul Isus în inima și viața mea în anul 1982, în biserica natală, Biserica Baptistă din Brăila. La absolvirea liceului am urmat Facultatea de Matematică de la Universitatea de Vest (Timișoara) și, după șapte ani de predare a matematicii la liceu, am urmat cursurile Southeastern Baptist Theological Seminary din North Carolina, Statele Unite, seminar pe care l-am absolvit în anul 2000. Am păstorit biserici baptiste în Timișoara, New York, și Lugoj, desigur și în localități învecinate celor menționate mai înainte. De câteva săptămâni slujesc ca păstor al Primei Biserici Baptiste Române din Australia.

SPERANȚA: V-ați născut într-o familie de creștini baptiști. Când, cum și unde v-ați întâlnit cu Domnul?

Păstorul Teofil: Da, m-am născut într-o familie de credincioși baptiști care au avut grijă să își trăiască credința în modul cel mai practic și frumos. Am crescut în biserică, aș spune pe prima bancă a bisericii, chiar în apropierea orgii bisericii. Acolo am învățat să cânt la orgă, am învățat versete biblice, am învățat că viața de credință înseamnă slujire activă în biserică. Pentru o vreme, această slujire a fost mecanică, ba chiar fățarnică, dar, în urma cercetării Duhului Sfânt care mi-a arătat adevărata mea față, m-am pocăit, am primit iertarea Domnului și am căpătat o inimă nouă și o identitate nouă. M-am întâlnit cu Domnul Isus în anii adolescenței și am capitulat înaintea crucii Sale într-o zi de sâmbătă, în camera mea, acasă, după ce am cântat câteva cântări la orgă. Am îngenunchiat și mi-am predat inima Domnului. A fost experiența ”drumului Damascului” pentru mine. Acela a fost începutul vieții noi pentru mine. Continui să mă minunez de felul în care Dumnezeu avea pregătite pentru mine locuri și modalități de slujire. Glorie Domnului!

SPERANȚA: Spuneți-ne, vă rugăm, câte ceva despre slujirea din America.

Păstorul Teofil: Am slujit o biserică baptistă română în New York. Experiența lucrului în diaspora românească mi-a prins foarte bine. În timpul slujirii mele la New York, Dumnezeu m-a ajutat ca, împreună cu credincioșii din New York, să plantăm o biserică românească în orașul Philadelphia din statul Pennsylvania. După șase luni de la înființare, biserica a adus un păstor și lucrarea merge înainte până în ziua de astăzi. Slavă Domnului! Am fost o simplă unealtă în mâna Domnului. Bisericile românești din America colaborează în principal la nivelul tinerilor care pot călători destul de ușor și pot vizita biserici din alte state, dar colaborarea între biserici se vede și la nivelul întrunirilor anuale la Convenția Bisericilor Baptiste Române din America și Canada. Astfel de întruniri sunt ocazii extraordinare de colaborare și înviorare spirituală. Din nefericire, faptul că pe alocuri există rupturi în biserici conduce la împiedicarea părtășiei între biserici care au trecut prin tragedia ruperii. Nu trebuie să uităm că Domnul Isus ne-a chemat și s-a rugat pentru unitatea în Trupul Său, Biserica.

SPERANȚA: Întors în România ați lucrat într-o biserică din Lugoj. Am vrea să împărtășim cititorilor felul în care bisericile din Banat colaborează între ele.

Păstorul Teofil: Am păstorit Biserica Baptistă „Harul” din Lugoj. De fapt eram o echipă pastorală formată din frații păstori David Nicola, Ionel Tuțac și eu. Biserica din Lugoj este privită de mulți în țară și în străinătate ca o biserică exemplu. Din această biserică au mers păstori și misionari în multe împrejurimi și chiar în alte zone din țară, în Oltenia, precum și în Serbia. Bisericile baptiste din Banat colaborează în cadrul celor două comunități, Comunitatea Timișoara și Comunitatea Reșița. Credincioșii se vizitează, colaborează în misiune, păstorii vizitează alte biserici în special la servicii de evanghelizare sau la sărbători. Există o frumoasă colaborare regională care a condus la o părtășie și căldură spirituală. Biserica Baptistă din Lugoj are o frumoasă colaborare și cu Biserica Penticostală Filadelfia din Lugoj și cu Biserica Reformată. Cred că păstorii bisericilor au un rol nespus de important în motivarea bisericilor la colaborare și părtășie. Tonul este dat din amvon.

SPERANȚA: Biserica pe care o păstoriți acum în Melbourne are o tradiție de zeci de ani. În acest timp din această biserică s-au desprins câteva alte biserici în Australia și local. Având în vedere experiența din Lugoj, prin comparație, ați vedea posibilă continuarea de plantare de noi biserici?

Păstorul Teofil: După experiența pe care am avut-o în plantarea de biserici atât în America cât și în România, cred că oriunde există un grup de oameni care au nevoie de mântuire și care nu beneficiază de o biserică evanghelică vie în apropiere, acolo există posibilitatea de a înființa o biserică. Ba mai mult, dacă există și un nucleu de credincioși (cum ar fi o familie sau un grup de familii de credincioși), o biserică nouă poate să fie plantată. Acesta este modelul nou-testamental pentru extinderea lucrării Domnului. Cred că plantarea de biserici trebuie încurajată, pentru că astfel mai mulți păcătoși pot auzi Evanghelia, mai mulți lucrători din bisericile existente se pot implica în lucrarea Domnului și ne împlinim mandatul de a merge și a vesti Evanghelia.

SPERANȚA:  În Australia, cu ceva ani în urmă a existat Asociația Bisericilor Baptiste Române. A rămas o amintire, un simbol. Vi s-ar părea o inițiativa binevenită încercarea de a reface această Asociație?

Păstorul Teofil: După părerea mea, Asociația Bisericilor Baptiste Române din Australia este o necesitate. Deși distanțele sunt mari, eu cred că păstorii baptiști români trebuie să dea tonul pentru rugăciune, părtășie, vizitare, planificare, împărtășirea viziunii. Dacă nu noi, atunci cine? Deasemenea, cred că tinerii din bisericile noastre, fiind mai mobili decât alte segmente de vârstă, pot fi un vârf de lance în această privință. Îmi amintesc că am fost la Sydney în anul 2008 cu ocazia ultimei Convenții a Tinerilor Baptiști din Australia. Consider că tinerii pot avea inițiativa re-organizării unei părtășii inter-bisericești în Australia și, după ei, și restul bisericilor, putem reorganiza Asociația Bisericilor Baptiste Române din Australia. Desigur, va trebui definit scopul și misiunea acestei Asociații, vor trebui făcuți câțiva pași organizatorici, dar, cu ajutorul lui Dumnezeu și cu dorința de unitate în inimă, putem înainta către acest obiectiv.

SPERANȚA: Revista Speranța dorește să fie vocea tuturor Bisericilor noastre. Pe lângă partea spirituală, artistică și de promovare, revista are rolul și intenția de a apropia Bisericile locale și de a chema păstorii la colaborare. Ne puteți da un sfat cum am putea ajunge la realizarea acestui ideal?

Păstorul Teofil: Când este vorba de apropiere și colaborare, mă gândesc la modelul roții cu spițe. Cu cât spițele se îndepărtează de butucul roții, cu atât ele sunt mai separate unele de altele, dar cu cât se apropie de butucul sau axul roții, cu atât spițele se apropie unele de altele mai mult. Dacă centrul vieții și părtășiei noastre este Domnul și Mântuitorul nostru Isus Hristos, cu cât fiecare ne apropiem de El, cu atât vom fi mai aproape și unii de alții. Un prim secret al apropierii între noi este apropierea de Domnul Isus care ne unește. Un al doilea secret este deschiderea inimii; când suntem gata să ne deschidem inima să ne împărtășim bucuriile sau necazurile, cu atât devenim mai apropiați unii de alții. Nu putem să dăm mâna unii cu alții stând fiecare pe malul său de apă, ci trebuie să facem pași pe punte și ne vom apropia. Politica individualismului nu este o poziție biblică. În al treilea rând, măsuri practice ca rugăciunea, studiul biblic, activități comune, predicarea în bisericile surori, încurajarea vizitelor cântăreților în alte biserici, încurajarea activităților tinerești, pot fi punți de legătură între biserici și între păstori.

SPERANȚA: Puteți să ne relatați o întâmplare deosebită din viața dumneavoastră de slujire.

Păstorul Teofil: Eram păstorul unei biserici și aveam rugăciune în fiecare marți cu frați și surori iubitori de rugăciune. Într-o marți căutam un cuvânt de la Domnul cu care să vin înaintea fraților. Dumnezeu mi-a dat o parte din versetul din Neemia 6:9 „Acum, Dumnezeule, întărește-mă!” Nu aveam nici cea mai mică bănuială ce avea să urmeze: în chiar acea seară avea să se abată peste mine una dintre cele mai mari încercări ca păstor, dar Dumnezeu mă pregătea prin acest text scurt, dar puternic. A trebuit chiar să ajung în spital ca să experimentez puterea de vindecare a Domnului. Dumnezeu este credincios și m-a scos pe mal teafăr și mult binecuvântat. Laudă Domnului! El merită toată gloria. Nu sunt decât un om cu slăbiciuni, dar Dumnezeu este nespus de puternic și bun. Glorie Lui!

Am mulțumit frumos păstorului Teofil pentru bunăvoința cu care ne-a acordat acest interviu, urându-i prietenie veșnică cu Dumnezeu – TEOFIL,  în tălmăcire, înseamnă Prietenul lui Dumnezeu.

 

 



 

Read More

Întruparea Fiului lui Dumnezeu – “Şi Cuvântul S-a făcut trup” IOSIF ȚON

Dec 23

 

 

iosif ton

Domnul nostru Isus Cristos, care a existat din toată veşnicia împreună cu  Dumnezeu Tatăl, a fost Agentul lui Dumnezeu în creaţie: Totul a fost creat prin El şi pentru El. El este Cel care conduce şi susţine întreaga creaţie. El este scopul pentru care a fost creat totul şi  El este ţelul pentru care există totul, spre care aspiră totul, spre care se îndreaptă totul.

Ei bine, această Persoană Divină, la un moment dat din istorie, acum două mii de ani, a coborât aici jos la noi, S-a întrupat ca om şi a trăit o viaţă umană.

Cu ce putem noi compara acest eveniment în măreţie şi în importanţă?

După ce primul astronaut american a coborât pe Lună, Preşedintele Statelor Unite a  lăudat astfel această minune a ştiinţei moderne: “Punerea piciorului unui om pe lună este cel mai mare moment din istoria omenirii.”

La scurtă vreme după aceea, Billy Graham, predicând într-un mare stadion, a pus lucrurile la punct: “Cu tot respectul cuvenit Preşedintelui, cel mai mare moment din istoria omenirii n-a fost atunci când omul a pus piciorul pe Lună, ci atunci când Dumnezeu cel infinit şi etern a pus piciorul pe Pământ în persoana lui Isus Cristos.” Preşedintele Americii, în euforia unui moment într-adevăr emoţionant, a lăudat  o faptă umană; Billy Graham, cunoscând istoria din punctul de vedere al eternităţii, a exprimat adevărul.

Întruparea lui Dumnezeu în Isus Cristos a adus viaţa dumnezeiască pe planeta Pământ. Dumnezeul cel infinit şi atotputernic a intrat pe scena umană la Betleem sub forma copilului născut din fecioara Maria. Copilul culcat în ieslea aceea de vite era Dumnezeul creaţiei manifestat în neajutorarea acelui umil copilaş. El a venit în slăbiciune pentru ca noi să putem obţine puterea lui Dumnezeu.

Prin  „întrupare” înţelegem că Fiul etern al lui Dumnezeu Şi-a asumat o natură umană veritabilă şi a trăit o viaţă umană adevărată pe Pământ, fără ca pentru un singur moment să fi încetat să fie şi Dumnezeu.

Întruparea Fiului lui Dumnezeu, în aşa fel încât Dumnezeu să fie prezent aici pe Pământ între oameni şi să fie un om ca ei, este un mister prea mare pentru a putea fi totalmente pătruns de mintea omenească.

Textul care ne prezintă în modul cel mai spectacular întruparea este prologul la Evanghelia după Ioan. După ce ni-L prezintă pe Fiul lui Dumnezeu prin conceptul de Cuvântul, (Logosul), care era de la început cu Dumnezeu şi era Dumnezeu, şi faptul că tot universul a fost făcut prin El, Ioan scrie: „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit gloria Lui, o glorie întocmai cu gloria singurului născut din Tatăl” (Ioan 1:14)

În sfârşit, găsim multe informaţii şi o accentuare neobişnuit de puternică a umanităţii Domnului în Epistola către Evrei. Autorul afirmă că Isus “a fost făcut pentru puţină vreme mai pe jos decât îngerii”(2:9). Mai mult, el afirmă că atât Isus cât şi cei pe care a venit El să-I salveze  „sunt dintr-unul” (2:11). El şi-a asumat „carne şi sânge” prin procesul de naştere umană (2:14)   Solidaritatea Lui cu rasa umană era necesară pentru ca să ne cureţe de păcate şi ca să slujească pentru noi ca mare preot. De aceea citim că „a trebuit să se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile” (2:17).

Primul mare teolog creştin, Irineu, a scris pe la anul 180 că prin întruparea Fiului lui Dumnezeu natura divină a fuzionat cu natura umană. Pentru Irineu, întruparea însăşi a fost parte integrantă a lucrării de mântuire a omenirii. De la reformă încoace, tendinţa protestantă este să se pună accentul numai pe moartea mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu. O teologie corectă este să vezi că toată viaţa Domnului Isus Cristos, de la întrupare, la răstignire, la înviere, la înălţare şi la întronare la dreapta lui Dumnezeu este actul de mântuire a celor care Îl acceptă pe El ca Domn şi Mântuitor al lor.

Venirea în această lume a Fiului lui Dumnezeu, care este cel mai mare eveniment care a avut loc pe această planetă, este, în acelaşi timp, şi cel mai complex şi mai bogat eveniment din istoria omenirii.

 

Read More