MĂRTURIA „SUTAȘULUI” OCTAVIAN LUNCAN 

CÂNTAREA DE LAUDĂ

(urmare)

….. Când am zis așa, tânărul s-a aprins tot la față de lumină și a zis: “Dumnezeu să vă ajute. Să nu uitați niciodată lucrul acesta, căci nu mie, ci Lui I-ați promis, că El ne-a salvat.” Am coborât de pe clădirea blocului și ne-am dus fiecare la treaba lui.

Peste câteva săptămâni, soldatul s-a eliberat. Îmbrăcat civil, m-a căutat în birou și mi-a zis: “Domnule Căpitan, plec acasă. Poate nu o să ne mai vedem niciodată. Aș vrea să vă întreb: Cântarea de laudă, a-ți făcut-o pentru Dumnezeu?” “Vai de mine!!! Am uitat. N-am avut timp că sunt foarte ocupat.” Eram ocupat să-mi petrec, că am scăpat cu viață și că eram fericit. În Deva nu s-a tras nici un foc și nu a murit nici un om, a fost pace. A avut dreptate soldatul.

 S-a dus soldatul necăjit acasă.

După 2, 3 săptămâni au venit noi recruți. Nici nu i-a îmbrăcat bine în haine militare, când mă trezesc cu un soldat în fața mea și mă întreabă: “Sunteți Domnul căpitan Luncan?” “Da.” “Aș vrea să vă întreb, cântarea de laudă…” Când l-am auzit, din creștet până în tălpi m-am înfrigurat tot. Am revăzut scena aceia. Am văzut soldatul pe genunchi, pe acoperiș, cu casca lângă el, rugându-se. Și mi-am amintit promisiunea care am făcut-o și de care am uitat. Numai atâta am putut să răspund: “Dar tu cine mai ești?” Băgase groaza în mine. “Eu sunt frate în Hristos cu soldatul cutare din Alba Iulia. Eu sunt din Cugir, și aflând că o să fac armata la Deva, fostul soldat mi-a spus: „Du-te acolo și altă misiune să n-ai decât să îl cauți pe căpitan și să-l întrebi mereu de Cântarea de laudă”.

Mă chinuia soldatul acesta de câte ori trecea pe lângă mine. Mărșăluia cu privirea în ochii mei și doar cu ochii mă întreba: Cântarea de laudă. Lăsam capul în jos rușinat. Altădată mergea cu găleata de gunoi; era de servici la bucătărie și eu stăteam în birou și, când îl vedeam că trece, că pe acolo era drumul lui, mă trăgeam după perdea ca să nu mă vadă și să mă întrebe iar. Am ajuns să nu dorm noaptea în pat de groaza acestei întrebări, de frica soldatului. A dat Dumnezeu însă, de l-au luat și l-au dus la școala de gradați la Craiova (era isteț soldatul). Am scăpat de el.

N-a durat multă vreme și s-a ridicat postul Paștelui.

S-a ridicat bariera spre destrăbălare că până atunci oamenii s-au înfrânat. Dar, după ce s-a ridicat postul Paștelui, au început balurile pe la sate, prin orașe, nunți, chefuri. Noi, formația Sonor din Hațeg, fiindcă eram buni, pregătiți, cu stații bune, tineri și în putere, eram foarte solicitați. Așa a durat primăvara și vara toată. Am uitat de cântare. Am uitat de soldați, dar iată că spre toamnă, Acel care nu uită niciodată nimic, a dat buzna peste mine.

Veneam de la o nuntă de la Petroșani într-o zi de duminică, la amiaz, după ce am cântat de sâmbătă de la amiaz… Obosiți, dar cu buzunarele pline de bani, cu capul plin de alcool, așa cum credeam noi că ne șade bine, unor tineri la 38 de ani. Ne credeam cineva. Plini de faimă, de relații, cântam la chefuri, la tot felul de oficiali,  la prefectul județului, colonei și tot felul de ștabi și șefi. Și noi eram acolo, între ei. Toți aveam mașini, apartamente. Ne credeam cineva.

Ridică-te și du-te în partea dreaptă.

În drumul către Deva însa, Dumnezeu avea să schimbe gândurile noastre despre noi înșine și să ne arate că nu eram cei ce ne credeam. Între doua sate, am oprit mașina pe partea dreaptă a drumului și ne-am dus în stânga, unde era fânul cosit. Ne-am așezat în iarbă cu lada de bere între noi. Am început să număram, să împărțim banii. Râdeam, spuneam bancuri și aventurile din noaptea aceea pentru că la fiecare nuntă, noi aveam o comportare care astăzi nu-mi face cinste, și nici nu este locul de spus ce făceam noi pe la nunți. Dar atunci, acestea erau bucuriile noastre și ne lăudam cu ele. Fumam foarte mult. Cu țigările în mână fiind, s-a întâmplat ceva foarte ciudat. Aici, undeva, în adâncul pieptului meu am auzit un glas, spunându-mi foarte clar: “Ridică-te și du-te în partea dreaptă”. M-am ridicat speriat în picioare. Colegii mei n-au auzit glasul acesta. Ei continuau să tragă la bere.

Ceia ce urmează să spun, să știți că nu a fost rodul  unei halucinații alcoolice pentru că deși beam foarte mult, ca și ceilalți de altfel, când conduceam mașina nu gustam alcool. Mi-era teamă de poliție, pentru că între armată și poliție niciodată n-a fost înțelegere bună și când ne prindeau băuți, ne aranjau. Așa că nu eram băut. Am dat curs glasului aceluia și am ieșit dintre colegii mei. Înfrigurat, am pornit spre dreapta. Am traversat șoseaua pe la spatele mașinii. Doar ce-am sărit peste șanțul care delimita câmpul de sosea și, în finul necosit care era pe marginea drumului, în mărăcini și buruieni ce erau acolo, m-am împiedecat. M-am lovit cu fluierul piciorului de ceva, de un obiect. M-am lovit foarte tare și m-am prăbușit cu fața în jos. De durere am vrut să înjur pe Dumnezeu, așa cum făceam din orice nimic. N-am înjurat și ochii mei s-au oprit asupra acelui obiect în care m-am lovit.

Era o cruce din metal.

În mijlocul ei era o plăcuță albă. Este semnul unui accident de circulație, unde a murit un om. Sânt pline drumurile țării de ele.

Coincidență extraordinară.

Nu faptul că era o cruce obiectul în care m-am împiedicat, însă m-a speriat ceia ce am văzut scris pe plăcuță. Acolo scria:  „Luncan Octavian, născut in 9 Februarie 1953, decedat în 1989 în accident de autoturism”. Mă cheamă Luncan Octavian și sunt născut în 9 Februarie 1953. Întâmplarea aceasta avea loc în toamna anului 1990. M-a luat un tremurat și o groază a intrat în mine și am zis: “Extraordinar, ce coincidență! Ce coincidență de nume, de dată, de an de naștere. Extraordinar”. Într-o clipă mi-am adus aminte că și eu am avut 7 accidente în cei 20 de ani de când conduceam mașina și în nici un accident nu mi-a căzut măcar un fir de păr din cap, deși în urmă cu doi ani am zdrobit o mașină într-un accident și n-am pățit nimic, nu eram mort pe margine de drum.

Din nou am auzit glasul acela vorbindu-mi a doua oară: “Astăzi este Duminică, ziua Domnului. Tu de unde vii? ” Nu știu cum să vă spun, glasul acela nu era omenesc. Îl auzeam în adâncul meu ca un ecou profund și mă luase teama. Mi-am dat seama că Duminica era ziua lui Dumnezeu. Eu n-am intrat într-o Biserica de când am fost copil cu bunica mea, de care tare mai îmi băteam joc când începusem să citesc și să mă deștept. Plângea când îi spuneam că nu există Dumnezeu și îmi zicea: “Școala asta te-a stricat la cap”. Acolo mi-am amintit cum îmi băteam joc de ea. În ziua Domnului eu eram pe drumuri beat, veneam de la chefuri și ziceam că asta-i tinerețea și fericirea.

Glasul vorbește a treia oară.

S-a întâmplat să aud a treia oară glasul întrebându-mă: “Aceasta este Cântarea de laudă pe care Mi-ai promis-o cu frica de moarte în sufletul tău în timpul Revoluției?”. Aceasta a fost a treia întrebare și așa, într-o clipă, am înțeles ce se întâmplă, cine e în glasul acela. Cum am putut să uit?

Acolo, în marginea de drum, în fața acelei cruci extraordinare pe care mi-a scos-o în cale, m-am prăbușit la pământ, neputincios și rușinat că nu am făcut cântarea de laudă, și am plâns cum n-am plâns în viața mea. Mă sufocam de plâns, și nu eram în genunchi, ci pe burtă întins, că nu mă mai țineau picioarele, așa de tare plângeam.

Colegii mei și-au terminat lada de bere. Au venit spre mașină să plecăm. Când au văzut ca eu sunt prăbușit, acolo în spatele mașinii, în șanț, unul dintre ei a zis: “Ăsta a înnebunit. A băut și s-a îmbătat până a căzut aici în șanț. Ce ne facem?” Au venit să tragă de mine: „Bă, tu esti nebun?”  În momentul în care au zis: “Tu ești nebun”, eu am fost în picioare, ca o săgeată am sărit. Dar ei când au văzut fața mea desfigurată de plâns s-au tras înapoi: “Ce-i cu tine? Ți-e rău?” Eu am răspuns sigur pe mine: “Băieți, nu mi-e rău. În locul acesta, eu, astăzi, m-am întâlnit cu Dumnezeu. În locul acesta eu m-am hotărât să mă despart de voi. Astăzi am cântat de ultima dată. Eu mă duc acasă la Deva și mă pocăiesc”. N-am judecat ce spun. Neam de neamul meu nu au fost pocăiți și am socotit această categorie socială de oameni o categorie inferioară, de oameni mărginiți. Aceste cuvinte mi-au ieșit fără să știu, așa cum mi-a ieșit promisiunea cântării de laudă. Colegii mei mi-au spus: “Ai înnebunit? Altceva mai bun nu ai  găsit de făcut?”

Așa ne-am despărțit. Am venit acasă. Până la Deva conduceam mașina și plângeam. Ei au rămas toți în Hațeg, eu am venit singur. Când să intru pe ușă, nu aveam cheie; am bătut și mi-a deschis sotia mea. Era 2 sau 3 după masă. Eram nedormit de vineri de la amiază. Eram schimbat. Eram liniștit. Plângeam, dar eram liniștit. M-am eliberat. M-am pus în genunchi înaintea ei și am cuprins-o peste mijloc și am zis: “Doina, te rog să mă ierți pentru toată suferința care ți-am pricinuit-o în cei 16 ani de căsnicie și pentru toate palmele pe care le-ai primit pe nedrept, dar eu de astăzi m-am hotărât să mă pocăiesc și să îmi schimb viața”.

Ea m-a lovit peste frunte și a zis: “Ai drac. Ai înnebunit?” 

va urma

RUGĂCIUNE GĂSITĂ ÎN BUZUNARUL UNUI SOLDAT RUS CĂZUT PE FRONT.

Mă auzi Tu, Doamne? Nu Ţi-am vorbit niciodată, dar acum vreau să mă închin Ţie. Ştii că din fragedă copilărie mi s-a spus că nu exişti, iar eu eram aşa de prost, încât am crezut. N-am avut niciodată conştiinţa frumuseţii creaţiei Tale. Astăzi, deodată, văzând adâncul nemărginirii, acest cer înstelat deasupra mea, mi s-au deschis ochii. Uimit, am înţeles lumina lui. Cum am putut fi atât de groaznic de înşelat? Nu ştiu, Doamne, dacă îmi întinzi mâna, dar eu Îţi încredinţez această minune şi Tu vei înţelege: în străfundul acestui iad teribil, lumina a izbucnit în mine şi Te-am văzut.

La miezul nopţii vom ataca, dar nu mi-e frică, Tu ne priveşti. Ascultă! Se dă alarma. Ce voi face? Îmi era aşa de bine cu Tine. Vreau să-Ţi mai spun ceva: Tu ştii că lupta va fi grea. Poate că în noaptea asta voi bate la uşa Ta. Cu toate că nu Ţi-am fost niciodată prieten, îmi vei da voie să intru când voi sosi?

Dar nu plâng, vezi ce mi se întâmplă, mi s-au deschis ochii! Iartă-mă, Doamne! Plec şi nu mă voi mai întoarce, cu siguranţă, dar, ce minune! Nu mai mi-e frică de moarte!

http://www.dervent.ro/

Un tinerel neînsemnat

„Sutașul, care sta în fața lui Isus, când a văzut că Și-a dat astfel duhul, a zis: „Cu adevărat, omul acesta era fiul lui Dumnezeu.”  Marcu 15:39

În duminica de 14 Decembrie, Biserica Speranța, Melbourne, a avut un oaspete drag, pe fratele Octavian Luncan  din Lugoj

Mărturia fratelui Octavian a fost un motiv în plus să aducem mulțumiri Domnului care nu obosește iertând. Redăm, mărturia fratelui cu speranța că va fi folositoare Bisericii.

Această mărturie răsună până la ceruri să audă și îngerii și să-L glorifice pe Dumnezeul nostru, această mărturie răsună până în adâncul pământului să audă diavolul cu toată cohorta lui și să se cutremure de spaimă. Iată cuvintele acestei mărturii:

Era în timpul Revoluției.

La unitatea militara din Deva unde lucram, a venit un ordin telefonic cum că unitatea va fi atacată de 30 de elicoptere care erau ale Securității, care vor ataca in forță garnizoana ca să scoată de la arest pe Generalii Nuță și Mihalia. Aceștia erau șefii Securității statului care după ce au comandat nenorocirea din 17 de la Timișoara, au fugit. Armata, în gara din Deva, i-a prins și îi băgase la noi la arest, urmând să vină cineva să-i duca, să-i judece. Numai că, Securitatea venea să-și scoată șefii de acolo.

Un tinerel neînsemnat.

Comandantul unității noastre s-a temut și ca să putem să ne apăram de 30 de elicoptere care urmau să ne atace din văzduh, a dat ordin ca fiecare ofițer, însoțit de un soldat, să urce pe acoperișul blocurilor din cartierul care înconjurau cazarma și de acolo să stăm cu pușca îndreptata spre cer. Când vor veni elicopterele să tragem spre ele. Tremuram de frică și așteptam clipa. În timpul acesta, tânărul soldat care era pe acoperișul blocului, nu-l cunoșteam, un tinerel neînsemnat, nebăgat în seamă vreodată de mine, a venit spre mine și m-a întrebat: “Domnule Locotenent Major, vă este frică de moarte?” Am zis:

“Da. Mi-e tare frică de moarte”.

“Domnule, de ce vă temeți de moarte?”Eu am răspuns:

“Tinere, am două fetițe mici acasă. Cred că n-am să le mai văd niciodată. Eu, astăzi sunt sigur că voi muri. Din văzduh va veni moartea mea.”

“Domnule, nu vă temeți, veniți cu mine”. M-a cuprins după umeri de parcă el ar fi fost ofițerul și eu soldatul. Era aproape copilul meu, eu aveam 38 de ani. Și m-a luat pe lângă el și m-a dus tocmai pe partea dreapta a blocului, acolo pe acoperiș, unde era postul lui de veghere. Acolo era un coș de fumuri, (era un bloc vechi). El a dat deoparte capacul și mi-a spus:

“Domnule, nu vă temeți de moarte. Intrați aici în adăpost până la umeri și eu vă acopăr cu capacul. Când vor veni elicopterele nu o să vă zărească și au să zboare mai departe și se duc la treaba lor. Și dumneata o să scapi cu viață și o să-ți vezi copii.

Am vrut să intru în adăpost dar când am ridicat piciorul să mă cobor m-a oprit un gând, am zis: “Tinere, dar tu ce ai să faci? ” Că nu încăpea decât un singur om acolo, nu doi.

“Domnule, eu am să rămân cu arma afară și am să vă păzesc.”

“Dar când or să te vadă aceia din elicoptere au sa te împuște și tu ai să mori, și eu am să trăiesc. Tinere de ce mi-ai dat adăpostul tău mie, caci eu nu te cunosc pe tine? Eu nu ți-am făcut niciodată vreun bine. De ce nu l-ai păstrat pentru tine? Cine te-a învățat să judeci așa? Să-ți dai tu viața pentru mine?”

“Domnule, pentru mine, a-mi da viața pentru aproapele meu înseamnă a trai veșnic cu Hristos.”

Când am auzit aceste cuvinte m-am prăbușit înlăuntrul meu și într-o clipă s-a dărâmat tot eșafodajul de gânduri și învățături nebune pe care le-am gustat și le-am însușit din plin în anii de ateism științific, și am înțeles că eu sunt nimeni și tânărul acela este un uriaș. 

Așa am simțit să îl întreb:

“Tinere, tu ești pocăit?”

“Da, sunt pocăit”. Și mi-a zâmbit. Nu îi era frică de mine, nici rușine. Așa mi-a fost de greu și de rușine. N-am mai intrat în adăpost. În momentul acela, însă, s-a întâmplat grozăvia. Aveam în dotare o stație rusească. A urmat comunicatul: “Atenție băieți. Au trecut de Sibiu, urmează Orăștie, Deva, în 13 minute sunt pe noi. Armați glonț pe țeava”.

Ce a fost până atunci a fost, dar acum au început să-mi clănțăie dinții în gură și am simțit că totul s-a sfârșit. Am întrebat:

„Ce să fac…?” Tânărul soldat mi-a spus, calm și liniștit:

“Așteptați până mă rog, și Domnul ne va arata. Îmi dați voie să mă rog?” I-am zis:

“Roagă-te și pentru mine.” Parcă îl văd cum și-a luat casca de fier din cap, pușca a pus-o jos. S-a pus in genunchi, pe acoperișul acelui bloc, și se ruga.

Eu m-am tras deoparte rușinat. Mă uitam spre colegii mei aflați pe blocurile vecine și toți erau îngroziți. Unii își făceau cruce, eu nu aveam cui să fac cruce; eram așa de necăjit… N-au trecut decât vreo 2, 3 minute și văd că se ridică băiatul de jos și vine spre mine cu o față zămbitoare de parca sfida împrejurarea aceia a morții, și îmi spune:

„Domnule, nu vă mai temeți că nu vor mai veni elicopterele; în scurtă vreme Ceaușescu va cădea, va fi pace în țară iar în orașul Deva nu se va trage un glonț de armă; nu va muri un om, și vom merge acasă, și iți vei vedea copii.” Mi-a venit să sar în sus de bucurie, dar cum să cred eu aceasta premoniție a unui soldat de 20 de ani. L-am întrebat:

“De unde știi?” El mi-a răspuns:

“În timp ce m-am rugat, Dumnezeu mi-a vorbit.” “

‚Păi, lasă-mă în pace, ce Dumnezeu vorbește cu tine, un biet soldat, (gândeam eu), și stația mea ruseasca e muta…? Imposibil, nu pot să înțeleg…’

Dar, ca să înțeleg, în momentul acela Dumnezeu a făcut să vibreze stația. Colonelul din a cărui ordin am urcat pe clădire, a anunțat cu o voce teribil de fericită:

“Băieți, coborâți imediat. Alarma încetează. S-a schimbat planul. Nu mai vin elicopterele.”

Ce fericire!!!

Pe toate blocurile colegii mei, împreună cu mine, strigam:

“Ura! “Ura!” Asta a fost mulțumirea.

Tânărul soldat și-a împreunat mâinile și-a început să plângă în hohote. Striga:

“Aleluia! Slavă Ție Doamne! Mulțumesc Isuse!” Si eu:

„Ura, ura…” Ce diferență de gândire.

În momentul acela, auzindu-l cum plânge și cum zice: “Slava Tie si Aleluia,” în momentul acela I-am simțit prezența,tânărului soldat. Parcă ardea în spatele meu ceva și m-am întors spre el și l-am luat în brațe și l-am strâns, si fără să judec ce vorbesc din gura mea au ieșit aceste cuvinte: „Să știi că eu sunt compozitor și am scris multe imnuri spre slava lui Ceaușescu, dar iți promit că de astăzi înainte, prima cântare care va ieși din gura mea va fi un imn spre lauda Dumnezeului tău.”

Când am zis așa, tânărul s-a aprins tot la față de lumină șimi-a spus:

“Dumnezeu să vă ajute. Să nu uitați niciodată lucrul acesta, căci nu mie, ci Lui i-ați promis, că  El ne-a salvat.”

Va urma

Domnul nostru Isus Cristos, care a existat din toată veşnicia împreună cu  Dumnezeu Tatăl, a fost Agentul lui Dumnezeu în creaţie: Totul a fost creat prin El şi pentru El. El este Cel care conduce şi susţine întreaga creaţie. El este scopul pentru care a fost creat totul şi  El este ţelul pentru care există totul, spre care aspiră totul, spre care se îndreaptă totul.

Ei bine, această Persoană Divină, la un moment dat din istorie, acum două mii de ani, a coborât aici jos la noi, S-a întrupat ca om şi a trăit o viaţă umană.

Cu ce putem noi compara acest eveniment în măreţie şi în importanţă?

După ce primul astronaut american a coborât pe Lună, Preşedintele Statelor Unite a  lăudat astfel această minune a ştiinţei moderne: “Punerea piciorului unui om pe lună este cel mai mare moment din istoria omenirii.”

La scurtă vreme după aceea, Billy Graham, predicând într-un mare stadion, a pus lucrurile la punct: “Cu tot respectul cuvenit Preşedintelui, cel mai mare moment din istoria omenirii n-a fost atunci când omul a pus piciorul pe Lună, ci atunci când Dumnezeu cel infinit şi etern a pus piciorul pe Pământ în persoana lui Isus Cristos.” Preşedintele Americii, în euforia unui moment într-adevăr emoţionant, a lăudat  o faptă umană; Billy Graham, cunoscând istoria din punctul de vedere al eternităţii, a exprimat adevărul.

Întruparea lui Dumnezeu în Isus Cristos a adus viaţa dumnezeiască pe planeta Pământ. Dumnezeul cel infinit şi atotputernic a intrat pe scena umană la Betleem sub forma copilului născut din fecioara Maria. Copilul culcat în ieslea aceea de vite era Dumnezeul creaţiei manifestat în neajutorarea acelui umil copilaş. El a venit în slăbiciune pentru ca noi să putem obţine puterea lui Dumnezeu.

Prin  „întrupare” înţelegem că Fiul etern al lui Dumnezeu Şi-a asumat o natură umană veritabilă şi a trăit o viaţă umană adevărată pe Pământ, fără ca pentru un singur moment să fi încetat să fie şi Dumnezeu.

Întruparea Fiului lui Dumnezeu, în aşa fel încât Dumnezeu să fie prezent aici pe Pământ între oameni şi să fie un om ca ei, este un mister prea mare pentru a putea fi totalmente pătruns de mintea omenească.

Textul care ne prezintă în modul cel mai spectacular întruparea este prologul la Evanghelia după Ioan. După ce ni-L prezintă pe Fiul lui Dumnezeu prin conceptul de Cuvântul, (Logosul), care era de la început cu Dumnezeu şi era Dumnezeu, şi faptul că tot universul a fost făcut prin El, Ioan scrie: „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit gloria Lui, o glorie întocmai cu gloria singurului născut din Tatăl” (Ioan 1:14)

În sfârşit, găsim multe informaţii şi o accentuare neobişnuit de puternică a umanităţii Domnului în Epistola către Evrei. Autorul afirmă că Isus “a fost făcut pentru puţină vreme mai pe jos decât îngerii”(2:9). Mai mult, el afirmă că atât Isus cât şi cei pe care a venit El să-I salveze  „sunt dintr-unul” (2:11). El şi-a asumat „carne şi sânge” prin procesul de naştere umană (2:14)   Solidaritatea Lui cu rasa umană era necesară pentru ca să ne cureţe de păcate şi ca să slujească pentru noi ca mare preot. De aceea citim că „a trebuit să se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile” (2:17).

Primul mare teolog creştin, Irineu, a scris pe la anul 180 că prin întruparea Fiului lui Dumnezeu natura divină a fuzionat cu natura umană. Pentru Irineu, întruparea însăşi a fost parte integrantă a lucrării de mântuire a omenirii. De la reformă încoace, tendinţa protestantă este să se pună accentul numai pe moartea mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu. O teologie corectă este să vezi că toată viaţa Domnului Isus Cristos, de la întrupare, la răstignire, la înviere, la înălţare şi la întronare la dreapta lui Dumnezeu este actul de mântuire a celor care Îl acceptă pe El ca Domn şi Mântuitor al lor.

Venirea în această lume a Fiului lui Dumnezeu, care este cel mai mare eveniment care a avut loc pe această planetă, este, în acelaşi timp, şi cel mai complex şi mai bogat eveniment din istoria omenirii.

Scurte povestiri de Wilhem Busch

Inima mi se strânge când mă gândesc la tânărul acela. Era aproape încă un copil, când l-au recrutat. A murit împuşcat de ruşi undeva în Rusia, lângă Leningrad. Pentru cei puternici, viaţa unui om nu înseamnă nimic! Aşa cum se macină un bob de grâu între pietrele morii – aşa mi se pare sfârşitul vieţii lui.

Nici măcar nu a fost creat pentru război. A vrut să devină muzician. Sufletul lui trăia prin muzică. Şi când stăteai de vorbă cu el, aveai adesea impresia că sufletul lui este departe de tot şi ascultă cine ştie ce armonii, pe care noi nu le putem auzi.

În anul 1944, imediat după Crăciun, a sosit acasă vestea că a căzut pe front. O comunicare rece, nemiloasă şi tristă. Cu câteva zile înainte scrisese însă o scrisoare. În această scrisoare a povestit cum a petrecut Crăciunul. Această relatare prezintă, într-un mod caracteristic, spiritul dur al vremii, singurătatea tinerilor şi slava Evangheliei, încât trebuie să o prezint şi altora şi trebuie să-mi înving împotrivirea inimii, care m-a oprit până acum să povestesc această istorie…

— Ascultă la mine! a spus căpitanul puţin înainte de Crăciun către tânărul soldat. Vom sărbători aici, în acest orăşel rusesc. Aici putem să organizăm o petrecere pe cinste pentru companie. Sunteţi de acord cu mine?

— Să trăiţi, domn’ căpitan!

— Am auzit că sunteți muzician. Grozav! Interesantă meserie! Sunteţi cel mai potrivit să vă ocupaţi de această problemă! Nu-i aşa?

— Să trăiţi, domn’ căpitan!

— Puteţi să organizaţi totul cum doriţi. Avem la dispoziţie o sală cu un pian. Organizaţi un cor, repetaţi ceva pentru Crăciun. Știţi mai bine ca mine! Aţi înţeles?

— Să trăiţi, domn’ căpitan!

Băiatul a fost nespus de fericit. Ce misiune frumoasă în monotonia sumbră a vieţii cotidiene! Bucuria lui i-a cuprins şi pe camarazii lui. Sufletele lor, care fuseseră înăbuşite de zgomotul armelor, de discuţiile obscene dintre bărbaţi şi de alcool, au început să se trezească.

În noaptea de ajun, compania a avut parte de o sărbătoare minunată. În centru s-a aflat mesajul Evangheliei despre Fiul lui Dumnezeu, care a fost culcat într-o iesle, despre îngerii care au cântat pe câmpia Betleemului şi despre păstorii care au ascultat speriaţi şi smeriţi vestea. Chiar şi cei mai duri au fost liniştiţi şi mişcaţi. Era, de parcă sufletele îngropate îşi făceau din nou drum spre lumină… Apoi, sărbătoarea a luat sfârşit. În sală a domnit o linişte adâncă. Dar a fost întreruptă de strigătul căpitanului. Uşile au fost date în lături. Au apărut soldaţi care au adus sticle de vin şi de rachiu.

A fost, de parcă peste suflete s-ar fi prăbuşit din nou pământul: un urlet de bucurie! Primul banc obscen a explodat în sală! Râsete! Şi apoi a început o beţie, în care bărbaţii şi-au înecat tot necazul, tot dorul şi toată uitarea…

Băiatul pleacă trist. Noapte Sfântă… În sufletul lui vede imaginea patriei, a părinților, a fraților. Ce frumoase, ce divin de frumoase erau sărbătorile de acasă…!

Se târăşte ca un animal bolnav sub pătura de pe patul tare şi adoarme.

Când se trezeşte, în dormitor pătrundea lumina zilei. Camarazii se întorc de la chef. Beţi, împleticindu-se! Râzând prosteşte! Cuvinte murdare infectează aerul.

Băiatul aruncă pătura şi iese tăcut. În inima lui, dorul de casă muşcă neiertător. O, ce urât, ce murdar, ce înjositor! Şi acesta este Crăciunul!

Fără să se gândească, ajunge din nou în sala unde s-a ţinut serbarea. Cum arată acum! Scaunele sunt rupte. Mesele dărâmate. Ferestrele sparte. Peste tot pe podea se văd bălţi de băutură şi de vărsături…

Dar acolo este pianul nevătămat! Abia câteva zile mai târziu, de revelion, câţiva soldaţi beţi l-au aruncat afară.

Dar, în dimineaţa aceea de Crăciun mai era acolo. Tânărul soldat se năpusteşte spre pian şi… Da, a sărbătorit Crăciunul lui. Singur, în sala pustie, stă şi cântă la pian şi cu gura: „Îngerii vestesc voios S-a născut Isus Cristos…”

Îi vine în minte cântare după cântare. Ce bine că acasă a învăţat toate cântările pe de rost!

„Iar Tu dă-ne binecuvântarea Ta, Şi viaţa întreagă la iesle vom sta.” Şi-a scos din buzunar micul Testament şi a citit încet şi cu atenţie, încă o dată, istoria minunată din Evanghelia după Luca capitolul 2:

„Vă aduc o mare bucurie pentru tot norodul: astăzi, în cetatea lui David vi s-a născut un Mântuitor, care este Cristos, Domnul… Şi păstorii s-au întors, slăvind şi lăudând pe Dumnezeu pentru toate cele ce auziseră şi văzuseră şi care erau întocmai cum li se spusese.”

Inima lui s-a umplut de atâta bucurie, încât a început să dea slavă lui Dumnezeu şi să se roage. Şi s-a aşezat din nou la pian şi a mai cântat încă o dată toate cântările de Crăciun. Atunci, în dimineaţa rece a răsunat cântarea -poate vreun ţăran rus s-a oprit mirat la geam! – : „Iată ce Tatăl ne-a dat: Un Fiu Sfânt, e-adevărat! Să ne ducă vrea şi poate, De-aici, de jos, în veşnicie…”

Oare a bănuit că acest lucru avea să i se întâmple peste câteva săptămâni:

„…De-aici jos în veşnicie”?

Aşa a stat băiatul singur, părăsit, nemângâiat în ţară străină, într-o sală distrusă în mod bestial şi a dat slavă Copilului din iesle. Şi dintr-odată a trebuit să se întrerupă în mijlocul cântării. Căci atunci a înţeles un mare adevăr. Despre aceasta a scris acasă:

„Nu este aceasta starea bisericii în toate vremurile? În mijlocul haosului acestei lumi căzute, ea cântă cu bucurie şi netulburată slava Domnului şi Mântuitorului ei.”

Atunci nu a mai fost singur. Făcea parte din marea adunare care – în ciuda diavolului – cânta şi aducea slavă Domnului: „…bucurie, bucurie, bucurie: Cristos pune capăt suferinţei…”

Sărbătoarea nașterii Domnului

Sărbătoarea nașterii Domnului Isus a fost aleasă de Biserica creștină din secolul al treilea peste o sărbătoare păgână romană, Saturnaliile. Nu voi intra in detaliile sărbătorii păgâne romane Saturnaliile din 25 decembrie; aduc doar mențiunea că centrul acestei sărbători gravita în jurul celebrării nașterii multor zei ai timpului cât și că manifestarea socială a sărbătorii atingea conotații de desfrâu public cu orgii și chiar sacrificii umane sub formă de spectacol.

Una din intențiile conducătorilor bisericii creștine începând cu secolul 3 sau chiar mai devreme a fost să elimine, prin substituție actele sociale de păgânism.

Papa Grigore cel Mare, într-o scrisoare din anul 601 adresată unui misionar în insulele britanice, recomandă păstrarea templelor păgâne și prefacerea lor în biserici, precum și transformarea festivalurilor antice în sărbători ale martirilor creștini.

Biblia nu arată data exactă a nașterii Domnului însă descrie evenimente social istorice, respectiv recensământul roman, moartea împăratului Irod etc.

Evanghelia după Luca 2:8 arată detaliile păstorilor „care stăteau afară în câmp, și făceau de strajă noaptea împrejurul turmei lor”. Acest tip de detalii conduc la concluzia tot mai mult acceptată că nașterea Domnului a fost între anii 7-5 Î.C., primăvara, în Betleemul din Iudeea și nu iarna în decembrie.

Acest scurt istoric propune să ne uităm la sărbătoarea nașterii Domnului prin mesajul Scripturii și nu prin intențiile oamenilor de adăugare sau modificare.

Statistica secolului 20 arată clar că sărbătoarea nașterii Domnului are conotații social laice cu alunecare mai mult spre aspectul familial, cel al schimbului de cadouri sau, pentru copii, „daruri de la moș Crăciun”.

Certă este constatarea că după 2000 de ani „eliminarea prin substituție” nu este terminată, suprapunerile sacru și profan sunt în plină desfășurare.

Invitația mea pentru cititor este să privim la scena întrupării Fiului lui Dumnezeu așa cum o prezintă Scripturile.

Această privire sinceră poate fi începutul transformării personale, benefice spiritual și nu numai intelectual și informațional.
Domnul Isus întreabă între profan si sacru: „Ce ar folosi unui om să câștige toată lumea dacă și-ar pierde sufletul?” (Matei 16:26).

Evanghelia după Ioan 1:14 ne comunică: „Cuvântul s-a făcut trup și a locuit printre noi, plin de har și de adevăr și noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava Singurului născut din Tatăl.” Evanghelistul Ioan, ucenicul iubirii, cel din grupul intim al Domnului Isus își scrie evanghelia mult mai târziu decât cei 3 evangheliști sinoptici. Evenimentele din perspectiva apostolului Ioan primesc mai degrabă accentul sacru. Domnul Isus este prezentat ca ”Singurul născut din Tatăl”, părinții umani nu sunt amintiți aici din motive de accent transcendent al umanității.

Apostolul Pavel scrie în Epistola către Filipeni 2:6-7 : „El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuși n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine însuși și a luat un chip de rob, făcându-se asemenea oamenilor”. El, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, a hotărât să se „dezbrace”, să i-a „un chip de rob”, să se facă „asemenea oamenilor”.

Apostolul Ioan, în Evanghelie, la cap 10:17-18 subliniază din nou acest adevăr spus de Domnul Isus: „Tatăl Mă iubește, pentru că Îmi dau viața, ca iarăși să o iau. Nimeni nu Mi-o ia cu sila, ci o dau Eu, de la Mine. Am putere s-o dau și am putere s-o iau iarăși; aceasta este porunca pe care am primit-o de la Tatăl Meu”. Nimeni nu și-a hotărât ziua de naștere, nimeni nu a ales părinții sau locul nașterii în afară de Domnul Isus . Apostolul Pavel în Coloseni 1:17 ne spune: ”El este mai înainte de toate lucrurile, și toate se țin prin El”.

Am plecat de la provocarea din Ioan 1:14 – a privi Slava Domnului Isus, atotputerea, atotînțelepciunea Sa. Scopul este să pătrundă în noi dumnezeirea Lui. Transformarea noastră în bine, în chipul Lui este numai atunci când în noi pătrunde El.

Tiparul acestei transformări pe care mai târziu o vom sublinia prin ceea ce Scriptura o numește naștere din nou, nu este al nostru pentru că El a venit de la Tatăl aducând elementele Împărăției de sus.

Noi sărbătorim nașterea Domnului, iar Dumnezeu vrea să sărbătorească Nașterea din nou a noastră. La această sărbătoare se referea Domnul Isus în Evanghelia după Luca 15:7 „Tot așa vă spun că va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăiește, decât pentru nouăzeci  și nouă de oameni neprihăniți care n-au nevoie de pocăință”.

Tiparul intrării Domnului Isus în omul păcătos este prin naștere din nou și pocăința. Prea ades cheltuim timp și energie pentru alternative venite din domeniul profan.

Am citit articole de Crăciun cu intenții bune în care se provoacă simpatia, compasiunea, mila cititorului față de copilul născut în ieslea de la Betleem. Prea ades tablourile pictorilor descriu vulnerabilitatea și fragilitatea Domnului Isus. Vedem pe Domnul Isus stând afară și bătând la ușa închisă sau uneori cerșind o bucată din pâinea noastră. Este o parte a adevărului, însă cu părți rupte din întreg. Adversarul sufletelor noastre reușește să prezinte un adevăr distorsionat care devine o minciună.  Domnul Isus corectează acest tipar uman tocmai într-o situație când la fel se credea că Dumnezeu are nevoie de compasiunea noastră.

În Evanghelia după Luca 23:28 ne scrie: „Isus S-a întors spre ele și a zis: „Fiice ale Ierusalimului, nu Mă plângeți pe Mine; ci plângeți-vă pe voi și pe copiii voștri.”

Apostolul Ioan ne cheamă să ne uităm la gloria Domnului Isus. Trebuie să descoperim, uitându-ne atenți, că Domnul Isus decide, El este în control deasupra circumstanțelor în orice timp.

Tiparul privirii la gloria Domnului Isus ca „Singurul născut din Tatăl” apare și în Vechiul Testament.

Noi suntem chemați să privim cu fața descoperită la slava, gloria Domnului nu doar ca spectatori ci cu mult mai mult, ca participanți, ca cei care vom fi transformați din această experiență.

Transformarea aceasta este nașterea din nou în fața slavei Domnului și operată sau efectuată de Duhul Domnului. Acest lucru îl înțelegem din Epistola Apostolului Pavel către Corinteni:

„Noi toți privim cu fața descoperită, ca într-o oglindă, Slava Domnului, și suntem schimbați în acelaș chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului.”(2Corinteni 3:18)

Apostolul Pavel preia ideea revelată de Duhul Domnului, cel ce a inspirat Scriptura, în Exodul 34:35 unde ni se spune: „Copiii lui Israel se uitau la fața lui Moise și vedeau că pielea feței lui strălucea; și Moise își punea iarăși marama pe față până ce intra ca să vorbească cu Domnul”.

Atunci când stăm în relație cu Domnul, tiparul relației aduce schimbări ale ființei umane care din treaptă în treaptă sau din stagiu în stagiu sau din slavă în slavă aduce „chipul Lui” înăuntru nostru.

Nașterea din nou și pocăința aduce chipul lui Hristos în fiecare dintre noi.

Domnul Isus îi spune lui Nicodim, un om religios: „Adevărat, adevărat îți spun că, dacă un om nu se naște din nou, nu poate vedea Împărăția lui Dumnezeu”. (Ioan 3:3)

Nicodim ne reprezintă când dă expresie naturii noastre pline de sine, pline de tiparuri umane care ar accepta sugestii sau negocieri aduse în termenii noștri, începând de la relația discretă în funcție de avantajele sau dezavantajele social-religioase.

Prea ades oamenii ar alege relația cu Dumnezeu în termeni preconcepuți sau ajustați în funcție de particularitățile de existență individuală. Domnul Isus aduce tiparul Împărăției de Sus iar chemarea Lui mai răsună și astăzi : „Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea în fiecare zi și să Mă urmeze”.

Plecarea sau călcarea pe urmele pașilor Domnului Isus ca viață zilnică, dovedește lepădarea de sine și nașterea din nou.

Cu ocazia sărbătorii nașterii Domnului vă dorim ca Domnul Isus să se nască în viața personală a fiecăruia. Pentru cei ce l-au primit pe Domnul Isus ca Mântuitor și Domn le dorim să continue să privească Slava Domnului care, prin lucrarea Duhului Sfânt, ne transformă din slavă în slavă în același chip, al Lui.

Domnul Isus ne spune în Evanghelia după Ioan 14:6 „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine”. La Domnul Isus vă chemăm și numai la El, la nașterea din nou care face sărbătoare în cer, la dreptul câștigat de întruparea Domnului Isus.

Dragi cititori vă salut cu „Sărbători fericite în familie și societate” deasemenea vă salut cu două pasaje biblice: „În nimeni altul nu este mântuire; căci nu este sub cer niciun alt nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiți”. (Faptele Apostolilor 4:12).

„Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu; născuți nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu”.

(Ioan 1:12, 13)

Păstor Daniel Peter Nicolici

Undeva, într-un spital, un om zăcea bolnav de mulţi ani. Doctorul venea des pe la patul lui cu diferite medicamente dar bolnavul îşi pierduse speranţa, nici nu se mai uita la ele. Nici în doctor nu mai avea credinţă.

 Dar iată că într-o zi se apropie de el un om în vârstă, un om obişnuit, nimic special nu era pe faţa lui, şi nici halat de doctor nu purta.

Acest om se aşază lângă bolnav, îi zâmbeşte şi-l întreabă:

 “Ce faci tu aici, în patul meu?”

“Este patul meu de mulţi ani,” răspunde bolnavul.

“Poate, dar aici am zăcut eu 25 de ani, suferind de aceeaşi boală ca şi tine.”

“Şi cum te-ai sculat din pat? Cum te-ai vindecat? Eu credeam că boala asta este incurabilă. De ea a murit tatăl meu, şi bunicul meu, acum este rândul meu… Cine te-a vindecat, ce doctor ai avut, du-mă și pe mine la el.”

 Omul de la capătul patului îi zâmbeşte şi îi spune:

“Aşa ca şi tine am vorbit şi eu într-o adunare a sfinţilor. Le-am spus: ‘Aşa voi muri şi eu, cum a murit şi tata şi bunicul, doar… doar dacă se va găsi cineva să mă ajute… Tare aş vrea să fiu sănătos.’ Unul dintre sfinţi, pe nume Păstorul, mi-a spus: ‘Isus este doctorul tău, cheamă-L în ajutor şi El te va vindeca.”

Omul a spus mai departe bolnavului:

“Eu L-am chemat, m-a vindecat, acum este rândul tău, cheamă-L, pune-L la încercare, nu mai amâna, de ce amâni…?

Anonim 

 DIAGNOSTIC de C. Oprănescu

Umblam tăcut, de multă vreme

Printre străini, cu capu-n jos.

Un doctor ce-a privit spre mine

M-a diagnosticat: “lepros!”

Privirea să-mi ridic, cu teamă,

De multe ori am încercat

Dar orice om m-a luat în seamă“Lepros!” m-a identificat.                                                      

Eu am strigat în gura mare:

“Sunt doar un om nevinovat!”

Ecoul mi-a răspuns din noapte:

“Ești un lepros, ești un spurcat!”

M-am oglindit în apa lină

Privind atent la fața mea.

Dar iată, fața-mi e senină,

Nici urmă nu-i de rana grea.

Am înțeles că-această rană

Ascunsă-i înăuntrul meu,

În sufletul ce plânge-n taină

Că-i despărțit de Dumnezeu.

Și s-a-ntâmplat că-n acea clipă

Pe strada mea trecea Hristos.

M-a diagnosticat în pripă:

“Nu ești lepros, ești păcătos.”

Eu I-am șoptit cu voce stinsă:

“De vrei, poți să mă curățești…”

“Da, vreau”, cu dragoste-mi răspunse,

“Fii curățit, ai să trăiești!”

„…până la bătrâneța voastră Eu voi fi același, până la căruntețele voastre vă voi sprijini. V-am purtat și tot vreau sa vă mai port, să vă sprijinesc și să vă mântuiesc.”

 Duminica trecută, 23 noiembrie, am avut privilegiul de a mă bucura cu credincioșii din Biserica Maranata. Nu a fost o duminica cu nimic mai deosebită de altele, doar mesajul adus de Păstorul Cornel Ghiță a fost ca o rază a răsăritului strălucind peste apus, ca o boare primăvăratică adiind peste zăpada căruntă a iernii. Iată cum a fost:

 După citirea textului de mai sus, și invocarea Numelui Domnului peste Adunare, Păstorul a prezentat credincioșia lui Dumnezeu așa cum reiese din natură – o zi urmează alteia și un anotimp face loc altuia; și apoi, Credincioșia lui Dumnezeu desprinsă din Scriptură, chiar din versetul citat: „v-am purtat și tot vreau să vă mai port…” Mesajul a avut în atenție vârstnicii Biserici.

 Bătrânețea are privilegiile ei. Prin ani de experiență trăită cu Dumnezeu, un bătrân, o bătrână își consolidează caracterul sfânt. Sunt multe amintiri sub frunțile ridate, multe succese și multe eșecuri, multe bucurii și multe dureri, multe victorii împotriva ispitelor și multe căderi, boli și însănătoșiri, mulți ani scurși în unda vremii – mai mulți în urmă decât înainte.

 La bătrânețe omul nu se mai gândește la afaceri, la lucrurile de pe pământ ci la Împărăția lui Dumnezeu, toamna este pe sfârșite, vine iarna… El va spune: „moartea nu mă înspăimântă, mi-e dor de cer, mă așteaptă Raiul!” Experiența părtășiei cu Domnul este scumpă; dorința este de a sfârși cu bine ceea ce am început.

 Totuși, nu este pensionare în slujba Domnului. Și cum ar putea să fie?! Ce să facem cu atâta experiență căpătată de-a lungul vieți? La bătrânețe putem pe bună dreptate să mărturisim:”Am fost tânăr și am îmbătrânit dar n-am văzut pe cel neprihănit părăsit”. Un bătrân poate mângâia în multe feluri un suflet trist: cuiva i-a murit cineva în familie, – Am fost și eu acolo, eu știu prin ce treci, dar știu că Domnul te va ajuta așa cum m-a ajutat și pe mine. Poate cineva are cancer –  Eu știu, și eu fac chimioterapie, dar mă încred în Domnul care ne-a purtat și vrea să ne mai poarte, încrede-te și tu…

 Nu lăsați valorile să fie irosite, uitați-vă în jur – Este cineva care are nevoie de mângâiere? S-o fac azi, acum; mâine zăpada iernii poate mă va acoperi. Nu toți oamenii pot spune: „Eu știu prin ce treci, și eu am fost acolo dar Domnul Isus a fost cu mine.”

 Slujba de duminică s-a terminat cu rugăciuni ale copiilor mari și mici, pentru aceia care le-au dat viață și i-au adus la binecuvântare.Apoi, un bătrân sau o bătrână este o binecuvântare în orice Biserică. Ei pot atenționa în caz de pericol. Pot sta  fermi de partea adevărului ca oameni încercați, cu multă înțelepciune dobândită prin umblarea lor cu Dumnezeu. Stând fermi, cu ochii deschiși la principiile Sfintei Scripturi, neschimbători, ei sunt cei care croiesc cărările drepte întărind, mângâind și zidind Biserica Domnului.

 C. Oprănescu