F R O N T I E R A

Deva – Belgrad – Sejana – Triest

 

Să nu mă rătăcesc cumva. Am mare grijă să nu mă rătăcesc în timp ce conduc taxiul prin Perth. Mă rog Domnului să mă poarte pe unde nu cunosc şi El mă aude şi mă poartă.

Păstorul m-a învățat că Dumnezeu se ocupă şi de lucrurile foarte importante, cât şi de cele mărunte, care apar în viața omului.  Dar care sunt lucrurile importante şi care sunt cele mai puţin importante? Dacă eu mă rătăcesc, sau nu, este un lucru important sau nu este? Aparent nu ar fi nimic interesant în asta. Aparent… Dar, era o vreme când, dacă mă rătăceam, imediat intram în panică (parcă şi în ziua de azi stăruie acea panică atunci când mă simt rătăcit). Când am ajuns în Australia mi-am dat seama că în momentul în care nu mai ştiam unde mă aflam deveneam disperat. Dacă mă rătăceam căutând o adresă abandonam căutarea şi intram în primul bar sau căutam drumul spre casă cu mare frică în inimă.

De unde această frică, panică, disperare? Hmmm… Este o poveste lungă, să nu mă rătăcesc în ea… Dacă mă rătăcesc sunt pierdut… în spaţiu, şi… în timp.

Hai să ne întoarcem înapoi în timp, cu cincisprezece ani în urmă, în spaţiu, cu 25 000 de kilometri.

Înapoi… în Iugoslavia, pe şoseaua spre Triest, cam 1000 de kilometrii până la Sejana, oraşul de frontieră, poarta spre Italia, spre libertate.

 Mergi sau crapă!

Veneam de la Belgrad, mai pe jos, mai cu un camion, dormind pe sub poduri, trezindu-mă cu melci pe mine. Începuse o perioadă ploioasă. Eram îmbrăcat cu un pulover de lână, lung, vişiniu, nu mai ştiu de unde îl aveam. Prin puloverul ăla nu trecea ploaia, sub el eram uscat. Din nou aveam o durere chinuitoare în ambele picioare, febră musculară.

„Mergi ori crapă, durerea va atinge un punct culminant când va dispare ca şi când nu a fost” – aveam în minte cuvintele prietenului meu, Romică, de care mă despărţisem cu câteva zile în urmă (câte oare…? cine să mai ştie…). Mă târam pe marginea şoselei şi uite că se opreşte lângă mine un camion, un T.I.R. din Franţa. Cu greu mă caţăr în cabină.

– Bonjour, bonjour, monsieur… zâmbesc forţat la şofer.

– Bonjour, coment sava? mă întreabă el. Încotro, mon amie?

– Je ne ce pas… Habar n-am!

Mă aşez şi-mi trag sufletul. Camionul porneşte greu apoi prinde viteză. Ce cuvinte franţuzeşti ştiu eu…? Să încerc:

– La liberte, Italia, El fugitivo…!

Şoferul, un om de vreo 40 de ani, cu chelie, rotofei la faţă îmi zâmbeşte:

– Problems? Police?

– No, no, no… Je ne ce pas banditos, je anticomunist! Şoferul zâmbeşte şi îmi explică că trebuie să cobor înainte de frontieră. Ne-am oprit la o distanţă de două sute de metri de vamă. Şoferul îmi arată un zid în partea dreaptă şi îmi dă de înţeles că peste acel zid este calea mea. Opreşte camionul şi vreau să sar jos. El îmi întinde un pachet de Marllboro:

– Souvenir. Bonne chance, mon amie!

Am luat ţigările şi am sărit pe şosea cu sacoşa pe umăr. Mi-am dat seama că durerea din picioare dispăruse. Am luat-o la fugă spre zidul de cărămidă tencuită. Era nu departe. Pomi peste tot. Am sărit peste zid şi m-am pierdut în ierburi şi tufişurile de arbuşti. Am ascuns prin buruieni, sub un pomişor, sacoşa în care mai era ceva mâncare, bidonul cu apă, şi cine să mai ţină minte ce oi mai fi cărat în sacoşa aia…

Începuse să plouă mărunt. Era ora cinci, cinci jumate, spre seară, în luna iunie. Nu ştiu… îmi era mie frig datorită slăbiciunii sau era frig într-adevăr. Tremuram de ploaie, de emoţie sau de frică? Nu ştiu. Dar simţeam un tremur în tot corpul şi îmi era somn, eram ud şi-mi era frig şi mă simţeam aşa de singur… Am înnodat o batistă la colţuri, mi-am pus-o pe cap, ca pe o bască şi am pornit drept înainte, aşa cum îmi spusese francezul: peste gard, drept înainte, 4-5 kilometri şi sunt în Italia. Dar  întrebarea era unde este înainte?

Am ochit un pom mai înalt şi m-am căţărat în el. Am distins bine zidul în spate, şi punctul de vamă în faţa mea. M-am coborât din pom şi am pornit… drept înainte. Începuse să se întunece şi ploaia s-a înteţit. După vreo două ore de mers am ajuns la marginea unei văi foarte largi. Era ca o groapă mare. Dincolo de această groapă sau vale, ce era ea, se vedeau multe lumini. Acolo este Triestul, mi-am închipuit eu, şi am atacat acea vale.

Coborâşul nu a fost uşor căci era abrupt şi plin de scaieţi, şi alunecos, dar am ajuns la loc drept. Îmi păruse o ditanţă de 5-6 kilometrii de la buza gropii până la luminile Triestului dar am nimerit în nişte hăţişuri prin care am umblat mult timp, ore în şir, mi s-a părut o veşnicie. Am ajuns la un luminiş cu un copac retezat, doborât la pământ.    M-am aşezat pe acel buştean ud şi am îndrăznit să-mi aprind o ţigară. Am stins-o imediat căci m-a cuprins frica – dacă mă simt grănicerii? Această frică a pus stăpânire pe mine. Am intrat în panică  şi în criză de timp. Trebuia să ajung la Triest până se lumina de ziuă. Am ascultat un timp tăcerea din jur. Nici ţipenie de om…

“Curaj, nu este nimeni afară pe ploaia asta. Curaj…!” Totuşi, m-am bucurat când m-am împiedicat de o piatră şi am căzut la pământ. Am pipăit piatra şi am luat-o în palmă, şi dintr-o dată am prins curaj. Aveam o armă. Doamne, ce disperare… Prin întuneric şi scaieţi am ajuns la marginea acelei văi şi am început urcuşul. Mă bucuram, în vârful acestui mic deal, acolo, la câţiva kilometri este acel loc frumos luminat, Triestul, Italia, libertatea. Nu ştiu cât timp s-a scurs.

Piatra

Am urcat, mai mult târându-mă, dar iată-mă ajuns sus, pe buza văii. Şi am văzut în faţa mea valea întinzându-se şi… în partea cealaltă luminile acelea magice, Triestul meu… Imposibil!!! Cumva, mă rătăcisem pe fundul gropii şi mă întorsesem de unde am plecat. N-am mai aşteptat un minut şi m-am aruncat înapoi prin hăţişuri, din nou să traversez acea groapă. Nu mai simţeam nici frig, nici frică. Strângeam în mână piatra aceea colţuroasă şi rece, atingerea ei imi făcea bine, parcă nu mai eram singur.

Am ajuns iar lângă copacul retezat. Acum m-am aşezat pe el, am pus piatra lângă pulpa piciorului şi am fumat o ţigară. Aveam curaj, aveam o armă lângă mine. Am mai fumat încă o ţigară şi am plecat la drum. Înainte, spre Triest.

După o perioadă de timp am ajuns iar… lângă pomul retezat. Nu se poate… este altul… Nu, nu e altul. Iată-l, ciotul de doi metri şi lângă el trunchiul căzut. Unde sunt…? Am plecat mai departe, nu mă puteam opri. După o oră sau două am ajuns iar lângă trunchiul retezat… M-am prăbuşit peste butucul căzut la pământ, disperat. Unde sunt…? M-am rătăcit în văgăuna asta. Probabil că în curând se luminează şi nu mai am cum să ies de aici. Oh, dacă ar fi fost Romică cu mine aici… ăla are busolă în cap, acum am fi fost în Italia deja… Dar acum iată-mă rătăcit în hăţişurile astea, singur, singur şi disperat…

Am simţit o durere în palma dreaptă şi am realizat că strângeam cu disperare în palmă… piatra. Piatra pe care o ridicasem de jos cu mult, mult timp în urmă, în această cea mai lungă noapte din viaţa mea. Iată că nu sunt singur. M-am simţit în siguranţă ca şi când prietenul meu, Romică, ar fi fost lângă mine. Am pus piatra lângă mine, pe buşteanul căzut, şi i-am spus cu dragoste:

– Stai un pic aici, prietene, stai un pic. Mai cade o cioară jos din pom şi tot se odihnaşte cinci minute şi fumează şi ea o ţigară, mai stai un pic, piatră, doar cinci minute…    Am fumat câteva ţigări, apoi am pornit din nou la drum, peste trunchiul căzut, înainte. Am pus piatra în buzunarul drept de la pantaloni. Dar… încă de două ori m-am întors în acelaş loc. Cu disperare mi-am dat seama că mă învârtesc în loc, lipsit de orientare.

Stoi!!!

Când a început să se lumineze am văzut cerul ca o faţă de ape lucind deasupra gropii unde mă rătăcisem. M-am urcat sus, pe deal. Vedeam pădurea toată şi un val de ceaţă şi nor, ca un fum era în aer, ca o răsuflare a pădurii. Nu mai ştiam unde sunt dar nu puteam sta pe loc, aşa că am pornit aiurea, printre arbuşti şi scaieţi. M-am suit într-un pomişor dar nu am putut vedea nimic, doar ceaţă şi abur şi… fum. Da, un fir de fum se ridica ca din pământ. Apoi o cabană mi-a ieşit înainte ca fata morgana. Totuşi, coliba nu a dispărut când m-am apropiat. Am ajuns la un pas de uşă, fără să gândesc, nici nu cred că mai puteam să gândesc, am apăsat clanţa şi am deschis uşa la perete. Înăuntru, doi soldaţi, dormeau pe scaune cu picioarele pe masă. Când eu am apărut în uşă, au sărit drept cu armele în mână.

Grănicerii! Şi… au răcnit amândoi odată:

– Stoi!!!

M-am retras din uşă şi unul din ei a sărit în faţa mea şi a armat puşca. Eu am încremenit. El mi-a spus ceva în sârbeşte şi mi-a arătat pământul. M-am lungit pe burtă în iarba udă, cu fruntea în pământ şi aşteptam să aud pocnitura şi gata… să se termine odată totul. Dar nu am auzit nimic, doar pe soldaţi vorbind între ei cuvinte fără înţeles pentru mine. Atunci… atunci… am lăsat mâna să-mi alunece la buzunar. Am pipăit piatra cu degetele, era acolo… Am deschis ochii larg… Mai aveam o speranţă, mai aveam un prieten… piatra.

Am simţit o bătaie pe spate. Cu grijă, încet, cu teamă, am ridicat capul de pe pământ şi am privit peste umărul stâng. Spre surprinderea mea, am văzut faţa soldatului zâmbitoare, binevoitoare. El mi-a făcut semn să mă scol. M-am sculat. Mi-a făcut semn să mă aşez pe marginea unui şanţ care tăia poieniţa unde ne aflam. M-am aşezat lăsându-mi picioarele în şanţ. Celălalt soldat a adus o pătură şi m-a acoperit cu ea peste cap şi peste umeri, peste spate şi peste genunchi. A pus două degete la gură şi, zâmbind, m-a întrebat:

– Ţigarete? Ţigarete?

Am scos din buzunarul de la piept pachetul de Marllboro de la şoferul francez, în timp ce cu mâna cealaltă am tras piatra din buzunar şi am lăsat-o să alunece pe fundul şanţului.

Adio, prietene de o noapte, adio…

Doamne… poartă-mă pe unde nu cunosc…

 

C.Oprănescu / din Un taxi…

 

Te am în palmele mâinilor mele de Denisa Bărbulescu

Ați observat că atunci când vrei să scrii ceva este mai ușor de găsit un pix, de cele mai multe ori, decât o bucată de hârtie? În plus, când ai de scris ceva care să și ții minte pe o perioadă scurtă, lăsăm toți hârtia la o parte (chiar dacă am găsit-o) și scriem pe mână; un număr de telefon, o activitate de făcut, un aliment de cumpărat, o formulă pentru un examen.

Mărturisesc sincer că acest scris pe mână este un obicei care mi-a displăcut întotdeauna din două motive: este mai tot timpul nefolositor, pentru că până ajung să folosesc ce scrie pe mână, informația este aproape ștearsă, și prin urmare inteligibilă. Apoi, întotdeauna ceea ce rămâne neșters este greu de curățat!

Am o întrebare: cât de vechi credeți că este acest obicei? În Exodul 13, Paștele este instituit ca o sărbătoare permanentă pentru poporul Israel în amintirea zilei în care au fost eliberați din Egipt. În versetele 9 si 16 acest act de amintire este asemănat cu un semn făcut pe mână, un semn care să le fie în fața ochilor mereu.

Am o a doua întrebare: cine credeți că a fost primul căruia i-a venit această idee? În Isaia 49 avem versetul 16: “Iată că te-am săpat în mâinile Mele, și zidurile tale sunt întotdeauna înaintea ochilor Mei.”  Traducerea în limba engleză folosește expresia “te-am gravat în palmele mâinilor Mele”.

Aceasta a fost îmbărbătarea pe care a dat-o bunul Dumnezeu poporului Său că nu este uitat oricât de asuprit ar fi pe acest pământ.

Cât de mare este însă bucuria inimii mele știind că prin Harul aceluiași YHWH suntem marcați in palmele Domnului Isus de cuiele care l-au țintuit pe cruce?

Dacă ești descurajat, dacă nu vezi ieșire dintr-o situație, dacă ești doborât de stări depresive, dacă simți că ești singur și tot ce ridici sunt rugăciuni neascultate, nu uita că ești în fața ochilor Domnului iubitor, întotdeauna. Ești mai mult decât scris cu pixul in palmele Sale – ești gravat!

 

Read More

Că-s mai hoț ca tatăl meu…

Așa vorbește Domnul: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, pentru ca să ți se lungească zilele în țara pe care ți-o dă Domnul, Dumnezeul tău.”

Hai să ne ocupăm puțin de părinți și copii, de dragostea dintre ei, dragostea firească, naturală, simplă. Dumnezeu pune mare preț pe dragostea dintre părinți și copii. El este, prin creație, Tatăl nostru al tuturor, El ne-a creat, ai Lui suntem. În rugăciunea ‚Tatăl nostru’, toți îl chemăm ‚Tată’, și cei ce Îl iubesc și cei ce-L neglijează, cinstindu-L doar cu buzele și nu cu inima. Dumnezeu a fost primul tată neascultat de copiii Săi. „Tatăl nostru care ești în ceruri, sfințească-Se numele Tău!” Dar numele lui Dumnezeu este sfânt, sfânt, sfânt, de trei ori sfânt, în cer, pe pământ și sub pământ. Singurul loc unde mai trebuie sfințit este în inimile copiilor Lui – oamenii. Dumnezeu este Tatăl desăvârșit, mereu iubitor, iertător, drept, mustrător și îndelung răbdător.

Părinții noștri naturali sunt, sau au fost, ceea ce noi suntem – păcătoși, răi, naivi, măcinați de patimile și ispitele vieții, plini de vicii și greșeli, ca și noi, copiii lor. Mulți părinți sunt chiar o rușine pentru copiii lor. Și totuși, Dumnezeu poruncește: ‚Cinstește-l pe tatăl tău și pe mama ta!’ Cu sute de ani în urmă, proorocul Daniel se mărturisea înaintea lui Dumnezeu în rugăciune: ‚Căci din pricina păcatelor noastre și din pricina nelegiuirii părinților noștri este Ierusalimul și poporul Tău de ocara tuturor celor ce ne înconjoară…’ (Daniel 9:16b).

Îmi aduc aminte frânturi dintr-un cântec de petrecere, care spune: ‚Că-s mai hoț ca tatăl meu…!’ Sau altul: ‚Mama mea când m-a făcut, mi-a legat sticla de gât…!’ Aceștia au fost părinții noștri, ne-au crescut cum au știut, cum au fost și ei crescuți, iar noi, crescându-ne copiii în același spirit, îi conducem pe calea largă… spre iad. Sunt părinți care nu și-au înțărcat copiii cu rachiu, ci cu aghiazmă, care nu i-au dus la restaurante, ci la universitate, care i-au învățat bunele maniere și felul civilizat de conviețuire. Un astfel de părinte îi făcea odată educație fiului său. Tocmai ajunsese la frumoasa învățătură: ‚Să nu minți!’, îl învăța să spună întotdeauna adevărul, căci așa se cuvine, așa e cinstit. Tocmai atunci a sunat cineva. Copilul s-a uitat pe geam și i-a spus tatălui: ‚Este vecinul!’ Tatăl repede i-a răspuns: ‚Spune-i că nu sunt acasă!’ Ehei!! ‚Sunt mai hoț ca tatăl meu!’ Și totuși, Dumnezeu poruncește: ‚Iubește pe tatăl tău și pe mama ta!’ Certurile, loviturile, lipsa de respect în familie, sunt o lucrare satanică. Familia a fost instituită de Dumnezeu și sfințită de El. Biblia are multe învățături ca lucrurile să decurgă bine în familie. Diavolul, care încearcă să distrugă tot ce este bun și sfânt s-a aventurat în distrugerea familiei. Așa se face că divorțurile s-au înmulțit atât de mult. Când copiii se răzvrătesc împotriva părinților, ei, de fapt, se răzvrătesc împotriva lui Dumnezeu. Ferice de copiii care înțeleg acest lucru și se feresc de cursa diavolului.

Cu toate păcatele părinților, cu toate greșelile lor, ei sunt cei ce-și iubesc cel mai mult copiii; cu toate că și ei sunt supuși ispitelor vieții, ei fac sacrificii mari pentru copii, fie că acești copii sunt ascultători sau nu sunt.

Se spune că o dată, într-un oraș trăia o mamă și copiii ei. Femeia avea o infirmitate, mâinile și fața îi erau acoperite de cicatrice urâte la vedere, cicatrice rămase în urma unor arsuri pe care le suferise în tinerețe. Copilul trebuia să meargă la serbarea de bacalaureat. Știa că acolo vor veni și părinții altor elevi și nu-i surâdea ideea de a apărea în public cu mama lui. Așa că i-a spus direct, că ar fi bine ca ea să stea acasă. Mama a știut ce este în inima copilului ei și pentru prima dată, i-a mărturisit de ce era atât de urâtă: ‚Dragul meu copil, pe vremea pe când erai tu un bebeluș și dormeai în leagănul tău, casa noastră a fost cuprinsă de flăcări. Toți te-au uitat în colțul tău, dar eu te-am căutat prin dogoarea focului, te-am găsit, te-am adăpostit la pieptul meu, acoperindu-ți trupușorul cu fața mea. Așa te-am scos din flăcări și de aceea arăt atât de urât, iar tu ești frumos.’ Copilul, rușinat și înduioșat i-a spus mamei sale cu dragoste: ‚Mamă, ești cea mai frumoasă ființă din lume…’ și au mers împreună la serbarea de sfârșit de an școlar.

Părinți și copii, copii și părinți, bunici și nepoți… suntem toți la fel… măcinați de aceleași slăbiciuni, ademeniți de aceleași ispite, supuși acelorași greșeli și mai mult, ne perindăm unii după alții. Nepoții vor fi părinți, apoi bunici și tot așa… istoria se repetă… Se pare că trăim vremurile de pe urmă, când: ‚Oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani… neascultători de părinți…’ (2 Tim: 3:2). Oricare ar fi timpurile în care trăim, ori locul unde locuim, să nu uităm că deasupra tuturor lucrurilor, deasupra timpului și a spațiului, deasupra Universului, tronează Cel care a creat totul – Dumnezeu, Tatăl nostru. Glasul Lui străpunge existența, străpunge spațiile până aici, la capătul lumii, străpunge timpurile până acum, în acest ceas al sfârșitului, și poruncește: ‚Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să ți se lungească zilele în țara pe care  ți-o dă Domnul, Dumnezeul tău!’ Amin.

C.Oprănescu

Read More

SPERANȚA – ȘTIRI

                 

Sărbătoare în Biserica Domnului din Melbourne

În data de 8 Martie a fost o festivitate specială la Biserica din Endeavours Hill. Dumnezeu a privit cu plăcere, îngerii s-au bucurat, cântări de laudă au răsunat din acel loc, unde s-au adunat, într-o unitate sfântă, mulțime de creștini din Australia. Motivul a fost consacrarea în slujbă a noului păstor, venit din România – Teofil Ciortuz. Veteranul credinței, păstorul Busuioc Belciu, a făcut loc tânărului păstor, încredințându-i sarcina păstoririi acestei Biserici cu tradiție de peste 60 de ani. Au fost prezenți creștini din aproape toate Bisericile din Australia.

Frații păstori Ștefan Mânzat și Dorel Brândaș au avut mesaje la partea de închinare prin rugăciune. Apoi păstorul Daniel P. Nicolici a desprins din cuvintele apostolului Petru un sfat prețios: „Dacă slujește cineva, să slujească după puterea pe care i-o dă Dumnezeu, pentru ca în toate lucrurile să fie slăvit Dumnezeu prin Isus Hristos, a căruia este slava și puterea în vecii vecilor! Amin”. (1 Petru 4:11)

A urmat păstorul Mircea Câmpeanu având cuvinte de încurajare și respect pentru noul păstor, fratele Teofil. Păstorul Beni Pop a adus cuvintele lui Dumnezeu către Iosua: „Întărește-te și îmbărbătează-te… căci Domnul, Dumnezeul tău este cu tine în tot ce vei face”. (Iosua 1:9) De asemenea, a îndemnat Biserica să trăiască în bucurie și pace și să umble în frică de Domnul.

 

Fratele păstor Gabi Pal a avut cuvinte de respect și considerație pentru păstorul Busuioc Belciu, care timp de 17 ani a păstorit cu multă dăruire Biserica din Endeavours Hill. Iar pentru noul păstor a adus cuvintele apostolului Pavel către Timotei: „Caută să te înfățișezi înaintea lui Dumnezeu ca un om încercat, ca un lucrător care n-are de ce să-i fie rușine, și care împarte drept Cuvântul Adevărului”: (1Timotei2:15).

 

Din însoritul Perth, păstorul Ionică Bușan, cu veșnicu-i zâmbet pe obraz,  și-a exprimat bucuria da a se regăsi din nou împreună, în slujba Domnului, cu păstorii Busuioc și Teofil, cu care, în urmă cu 20 de ani au vestit evanghelia în Bisericile din comunitatea de Timișoara. A asemănat diferența de vârstă dintre cei doi păstori ca cea dintre Moise și Iosua, de asemenea și slujirea: unul pe muntele rugăciunii, celălalt cu mâna pe sabie, purtând luptele Domnului. A concluzionat fratele Bușan: „ Nu există conflict între generații atunci când dăruirea este reală, completă, înflăcărată de dragostea pentru Dumnezeu”.

 

„Ce-mi doresc mie și ce-ți doresc și ție…” a fost o minunată încurajare, o caldă și sinceră dorință, pentru păstorul Teofil, din parte păstorului Cornel Ghiță.  „…să ne purtăm într-un chip vrednic de chemarea pe care am primit-o…”

Cum să fim vrednici? Iată cum: să fim oameni ai rugăciunii, cunoscători și învățători, să avem o dragoste proaspătă, crescândă, pentru Dumnezeu, pentru frați și pentru lume.

Un om a căzut într-o groapă și câțiva au încercat să-l scoată afară fără mare succes. S-au adunat mulți spectatori privind scena care se petrecea sub ochii lor. Unul întreabă „ce este?” Altul îi răspunde: „ ce, nu știi? Fratele tău a căzut în groapă!” Atunci celălalt s-a repezit la groapă să scoată pe fratele său.  „Ce-mi doresc mie și ce-ți doresc ție… este să avem o mare iubire pentru lumea căzută în păcat, sunt frații noștri, sunt surorile noastre.” Fratele Cornel a îndemnat Biserica să urmeze păstorul, să-l susțină, să-l încurajeze.

De la Brisbane, păstorul David Toma a menționat puterea Duhului Sfânt în slujire și a îndemnat Biserica Domnului să aducă în rugăciune necurmat pe păstori. A comparat autoritatea pe care a manifestat-o Ioan Botezătorul mărturisind cu responsabilitate despre Harul mântuirii dar și despre Judecată, cu autoritatea păstorului de a mărturisi cu curaj Evanghelia cu scopul de a face ucenici.

 

Apoi a luat cuvântul păstorul Teofil Ciortuz. Fratele a mărturisit că toată viața a fost sub călăuzire divină. Încă de la vârsta de 7 ani a început să cânte la orgă, la acordeon. Dumnezeu îl pregătea pentru a-și împlini destinul. Apoi, mai târziu a devenit profesor de matematică, Dumnezeu îl învăța școala valorilor. A avut chemare să părăsească catedra și să urmeze drumul Statelor Unite, studiind acolo teologia, perfecționându-și limba engleză. Cu aceste experiențe acumulate s-a întors în România și a slujit ca păstor. Acum se află la această sărbătoare de consacrare în această Biserică.

„Nu este sărbătoarea mea ci a Domnului Isus!”  Călăuzirea divină a fost pe tot parcursul drumului vieții păstorului Teofil – „…iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului. Amin” (Matei 28:20). Fratele păstor Teofil a urmat chemarea și călăuzirea Domnului și a luat ca un imbold personal trimiterea: „Duceți-vă și faceți ucenici din toate neamurile botezându-i în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh”. „ Cu ajutorul Domnului vom face așa”, a concluzionat păstorul Teofil Ciortuz.

 

Fratele păstor Busuioc Belciu a întărit consacrarea în slujire a fratelui Păstor Teofil citând din Fapte 13:1-3, „Pe când slujeau Domnului și posteau, Duhul Sfânt a zis:  „Puneți-Mi de o parte pe Barnaba și pe Saul pentru lucrarea la care I-am chemat.” A subliniat faptul că trăim o vreme de întuneric spiritual cum n-a mai fost. Avem nevoie de ungerea Duhului Sfânt. I-a înmânat păstorului Teofil o placă pe care sunt gravate cuvintele versetului 105 din Psalmul 119:

„CUVÂNTUL TĂU ESTE O CANDELĂ PENTRU PICIOARELE MELE, ȘI O LUMINĂ PE CĂRAREA MEA”.

 

      

A urmat punerea mâinilor peste noul păstor al Bisericii din Endeavours Hill. El este de azi păstorul consacrat al Bisericii, însărcinat să ducă mai departe, prin generații, Cuvântul Adevărului. Slujba este grea având în vedere timpurile în care trăim. Să ne unim în rugăciune ca Puterea Duhului Sfânt să-l ducă din biruință în biruință.

 

Corul, condus cu măiestrie de sora Lili Copăcianu, la fel ca și orchestre sub bagheta fratelui Iacobiță Cerbu, alături de cântările comune au  adus slavă Domnului nostru.

 

Ps. Mai trebuie să adăugăm că a urmat o masă copioasă , gustoasă, îmbelșugată…?

 

Read More

Cântarea de laudă vine

(urmare)

Suna telefonul de sărea inima în pieptul meu. Telefonul lui Dumnezeu. Am izbucnit în plâns și așa de fericit am fost. Am zis: “Mulțumesc, am înțeles”. Am rămas în Casa Domnului. Nu a trecut multă vreme și Cel care are în mâna Lui puterea, căruia I-a fost dată toată puterea în cer și pe pământ, așa a știut El să lucreze în inimioara șotiei mele și a învățat-o să ierte. Să iubească ceea ce era vrednic de disprețuit. Și in aceiași apă, în 31 Martie 1991 am încheiat legământul cu Dumnezeu.

Am rămas în adunare o vreme, liniștit, dar eram necăjit în același timp că nu știam să cânt. Când se cânta în Biserică parcă lua foc poporul, și eu stăteam ca mutul. Ce să cânt? Nu știam să cânt Cântările Domnului. Erau altfel de cele ce le cântam la petreceri. Nu se potriveau. Mi-am dat seama că nu sunt vrednic de Cântarea de laudă.

Într-o zi rămân în Biserică, lângă un bătrân unde îmi plăcea să stau (am iubit întotdeauna frații în vârstă). Fratele m-a întrebat: “Auzi, tot mă uit la dumneata. Când cântăm noi, de ce nu cânți ci plângi? Te-am urmărit eu de câteva ori.” “Frate, eu nu știu să cânt, deși în această viață îmi câștig pâinea cântând la lume, doară eu eram șeful fanfarei militare. Cântam toată ziua de răsuna orașul și mă plăteau bine, iar pentru Domnul nu pot să cânt. Știi frate, eu am promis lui Dumnezeu o Cântare de laudă și Dumnezeu mereu m-a întrebat de ea. Uite că m-am și pocăit și tot nu pot. Mă apasă mai tare ca oricând.” Bătrânul mă întreabă:

“Frate, dar Lui Dumnezeu I-ai cerut Cântarea asta de laudă?” “Nu frate. Nu vreau să mi-o dea Dumnezeu. Eu vreau să I-o dau Lui, să-I dăruiesc cea mai frumoasă cântare din inima mea pentru că El mi-a dat totul mie”. Știam acum. Mi-a dat pe singurul Lui Fiu și m-a mântuit. Eu vreau să Îi dau Lui cea mai frumoasă cântare de laudă. Așa gândeam eu. Bătrânul zâmbește: “Frate, noi nu suntem vrednici să Îi dăm lui Dumnezeu nimic. Nici măcar o cântare de laudă. Și cântarea de laudă o primim de la El. Când suntem curați și pregătiți, Dumnezeu ne dă cântarea pe care noi doar o cântăm. Dar este darul Lui”. Am înțeles. De nimic nu-s bun. Nici de Cântarea de laudă dacă El nu mi-o dă.

Am venit seara acasă și m-am rugat: “Doamne, scăpa-mă de povara Cântării de laudă. În acea noapte, la ora 3:05 a sunat telefonul lui Dumnezeu în inima mea. Am sărit din pat, sătul de somn, și am izbucnit în plâns. Am visat Cântarea de laudă. N-am făcut altceva decât să o scriu pe hârtie.

Pocăință, pocăință tu ne-apropii către cer,

Unde dragostea-i deplina și-unde lacrimile pier.

Așa a venit. Prin telefonul lui Dumnezeu.

Închei mărturia mea dar mai spun un pic. Iată ce sa întâmplat cu prietenii mei care au rămas la troaca cu roșcovele până când Dumnezeu, care este neîntrecut în bunătate și în îndurare, a făcut să sune telefonul și în inima toboșarului, Nicu Vinarz. El era un om care iubea alcoolul și era atâta de rău… Într-o noapte, și-a spart toată casa, toată agoniseala lui. A spart pe capul șotiei un casetofon și a fugit, sărmana, în niște barăci în fața blocului, desculță. Acolo a stat ascunsă toată noaptea. Era pe 14 Decembrie, toiul iernii. El a băgat groaza în vecini, dar nimeni nu l-a putut opri din nebunie.

La câteva zile omul acesta cade sub binecuvântarea lui Dumnezeu și se botează împreună cu sora Florina. Astăzi sunt administratori la orfelinatul din Oțelul Roșu din Banat, și ei se ocupă de copiii nimănui. 150 de copii le spun tati și mami.

La botez au invitat pe toți muzicanții, prietenii noștri. Eu am cântat atunci Cântarea de laudă cu care Dumnezeu m-a binecuvântat. Titel, Vili și ceilalți prieteni au rămas cuplați la legătura Dumnezeiască și rând pe rând, la câteva luni, au răspuns chemării lui Dumnezeu. Sunt frați în Biserica Baptistă, dar ce credeți că Dumnezeu nu știe să dea daruri tuturor copiilor care Îl cheamă? Nu ne iubește pe toți la fel? Dumnezeu i-a botezat pe toți cu Duhul Sfânt și cântăm din nou împreună.

Într-o zi, fratele Păstor de la Biserica Baptistă din Hațeg, Mihai Sîrbu, a trimis după mine la Deva și ne-a adunat pe toți. Era solemn și, cercetat, ne-a spus: “Băieți, azi noapte Dumnezeu mi-a vorbit prin Duhul Sfânt cu privire la voi. Trebuie să vă adunați toți și să începeți o nouă formație care se va numi grupul Harul. Să cântați pentru Dumnezeu și să mărturisiți până la marginile pământului despre ce v-a făcut El vouă. Așa mi-a vorbit mie Domnul”. Unul dintre frați a zis că, dacă este de la Dumnezeu să ne arate și nouă, și a deschis Biblia în două, acolo unde scrie “Căci prin har ați fost mântuiți, prin credință și aceasta nu vine de la voi ci este darul lui Dumnezeu”.

Noi vândusem instrumentele că am zis că dacă ne pocăim am gătat cu prostiile. Dar iată că ne pocăim și, după un an și ceva, Dumnezeu  ne adună din nou. S-a îngrijit El să primim instrumente cum n-am avut și n-am visat niciodată. Acuma mergem din loc în loc, prin toată țara și lumea și spunem ce ne-a făcut Dumnezeu.

Dacă cumva este cineva care citește această mărturie, la care nu i-a sunat niciodată telefonul în inimă, să știți că dumneavoastră trebuie să ridicați receptorul  și să așteptați ca să vă vorbească Dumnezeu.

AMIN

 

BINECUVANTATA-I VIATA

Binecuvântată-i viaţa
Împreună cu Isus,
Când îţi luminează faţa
Pacea Domnului Isus.

Pocăinţă, pocăinţă,
Tu ne-apropii către Cer,
Unde dragostea-i deplină
Şi-unde lacrimile pier.

Nu este copilărie
Mai plăcută Domnului,
Ca aceia-n care pruncii-s
Nelipsiţi din Casa Lui.

Ce frumoasă-i tinereţea
Cu Isus să o trăieşti,
Şi prin El orice ispită
Poţi atunci s-o biruieşti.

Când povara bătrâneţii
Vrea să te apese-n jos,
Duhul Sfânt te-ntinereşte
Şi-ţi dă aripi spre Hristos.

Read More

Pilda privighetoarei

 

Era o seară, ca de vise,

Cu stele sclipind, tremurânde…

Căsuțele cu porți închise

Primeau alinul lunii blânde.

 

În lunca din apropiere

Totul părea încremenit.

Prin ramuri, nici o adiere,

Credeai că totu-i adormit.

 

De-odată, dintr-un pom înalt,

O păsărică-și luă zborul.

Părea că va lua cu-asalt

Având ca țintă fixă, cerul…

 

Un sunet, ca a unei lire,

Străpunge liniștea-nserării,

Un cântec dulce și subțire,

Fermecător, ca briza mării.

 

Și-n cântul ei, privighetoarea,

Cântând cu-atâta măiestrie,

Parcă-și spunea când întristarea,

Când nesfârșita bucurie.

 

Părea natura-ncremenită

De trilul cel fermecător

Iar pasărea dezlănțuită

Cânta mai tare, mai cu dor.

 

Dar într-o zi, o cursă-ntinsă

Prin luncă, de un păsărar…

Privighetoarea-n laț fu prinsă

Și oferită ca bun dar

 

Unui copil bogat din sat…

Băiatul, plin de bucurie,

Pe gânduri nici că a mai stat

Și-o puse într-o colivie:

 

”-Te rog, iubită păsărică,

Să-mi cânți așa cum doar tu știi!”

”- Îmi pare rău, să nu-mi porți pică,

Nu pot cânta în colivii.

 

Eu cânt numai în înălțime.

Te rog, lasă-mă ca să zbor

Și voi cânta doar pentru tine

De sus, de-asupra norilor.”

 

”- Nu, nu te las” – zise băiatul –

”Vreau să te țin, să fii a mea.

Și-apoi, aș vrea să știe satul

Că ești aici când vei cânta.”

 

Și fără să mai scoat-o vorbă

Copilu-n casă a intrat,

Cu gândul la a sa captură

În patu-i moale s-a culcat…

 

Iar dimineața se trezește.

Prietenii, îi bat la poartă…

Ieșind afară-ncremenește;

Privighetoarea era moartă.

 

S-au dus atâtea seri senine,

Natura-ncremenită pare.

Privighetoarea nu mai vine

Să curme lunga așteptare…

****

Prin tainice cămări ascunse,

De prin adâncul inimii,

Atâtea suflete străpunse

Mai gem și azi in colivii…

 

Din spasmele dureri a morții

Ne strigă sufletele noastre

Cerând, prin pâlpâirea  vieții

Să le lăsăm în zbor spre astre:

 

”-Nu-i locul nostru-n colivie,

Nu ne legați de-acest pământ

Nu găsim nici o bucurie

Stând separați de Cerul Sfânt.”

 

Nu-nchide sufletul, amice,

Să-ți cânte după voia ta

Căci mâine, cu amar vei zice:

”- Ah! M-am jucat cu viața mea!”

 

MIRCEA ILAȘ

Read More