Este lucrarea de misiune o chemare specială numai pentru slujitori ? Nu ! Domnul Isus a poruncit tuturor celor ce L-au primit pe El și sunt dispuși să umble în căile Lui să fie misionari. Așadar și eu și tu suntem chemați prin puterea Duhului Sfânt să câștigăm suflete pentru Hristos. Eficiența noastră în misiune depinde de mai multe aspecte. Sigur, misiunea se poate face intenționat, urmând o dorință constantă de a sluji și un program anume ; dar poate să fie făcută și accidental și ocazional, profitând de oportunitățile pe care le creează Dumnezeu într-un anume moment. În orice caz, trebuie să tindem la eficiență și credincioșie în lucrare.

 Eficiența noastră misionară depinde de ascultarea noastră față de Dumnezeu.

Suntem chemați să păzim toate lucrurile pe care El ni le-a poruncit. „A păzi” înseamnă a asculta toate poruncile date de Domnul ucenicilor la început și care sunt general valabile pentru noi astăzi. Urmându-L pe El, vom avea parte de aceiași promisiune făcută lui Petru și Andrei : „Vă voi face pescari de oameni.” (Mt.4:19)

Eficiența noastră misionară va fi în măsura în care ne bazăm pe puterea Lui, nu pe puterea noastră.

Prin dependență de Hristos pentru putere și înțelepciune ajungem să spunem și noi ca și ap. Pavel : „pot totul în Hristos care mă întărește.” (Fil.4:13). Nu există câștigători mari de suflete, ci doar un Salvator măreț. Atunci când nădăjduim în Domnul și suntem conștienți de prezența și însoțirea Lui permanentă, vom putea fi folosiți de Domnul în câștigarea de suflete.

Eficiența noastră în misiune vine și în urma acumulării de experiență.

Câștigăm încredere mărturisind cu regularitate. Numai așa putem experimenta ajutorul lui Dumnezeu în depășirea multor dificultăți. „Ne bucurăm chiar și în necazurile noastre; căci știm că necazul aduce răbdare, răbdarea aduce biruință în încercare, iar biruința aceasta aduce nădejdea. Însă nădejdea aceasta nu înșală, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat.” (Romani 4:3-5). Experiența ta poate fi împărtășită cu alții, ca sursă de ajutor, îmbărbătare sau model. Suntem capabili să învățăm lucruri noi, să ne adaptăm situațiilor sau să reușim în anumite împrejurări. Așa este și în misiune. Cuvântul este plin de exemple pozitive în acest sens, iar familiile multor misionari stau ca mărturie extraordinară a resurselor lui Dumnezeu.

Cred că noi toți dorim să fim folosiți de Dumnezeu în mântuirea oamenilor pierduți din jurul nostru ! Haideți să ne pregătim temeinic trăind o viață curată, o viață de renunțare, iubind pe Domnul și pe oameni, rugându-ne pentru ei și mărturisind cu încredere calea prin care orice om poate ajunge în Cer.

Câteva întrebări, Câteva răspunsuri… cu păstorul Nati Costea.

Speranța: Dragă Nati, dacă ai putea să fii altcineva,  cine ai vrea să fii?

Păstorul Natanael: Un Reînnoit Natanael Costea.

Speranța: Care este cea mai frumoasă Biserică pe care ai văzut-o?

Păstorul Natanael: Biserica din Ineu unde am crescut pentru ca am văzut-o cu cei mai sinceri ochi, ochii copilăriei.

Speranța: Cum ți-a plăcut Israelul?

Păstorul Natanael: Israelul e fascinant.  Mi-aduce dorul de cer – Ierusalimul adevărat.

Speranța: Cum vezi Ierusalimul Ceresc?

Păstorul Natanael: Nu mi-l pot imagina.  Gândesc prea structurat, pământește, în dimensiunile limitate și nu pot pătrunde acolo fără preconcepții.

Speranța: Care ți s-a părut cel mai interesant, ciudat, mijloc de transport pe care l-ai folosit?

Păstorul Natanael: O canoe în Delta Mekongului unde am intrat 12 persoane, unul în spatele celuilalt și am călătorit nemișcați mai bine de doua ore noaptea la o comunitate de frați băștinași.  Călătoria a devenit faimoasă sub sloganul, “NumBum in VietNam”.

Speranța: Care este cartea preferata?

Păstorul Natanael: New Testament Church, by Kevin Connor

Speranța: Încălțămintea preferată?

Păstorul Natanael: Șlapii.

Speranța: Cum vezi cerul?

Păstorul Natanael: De când m-am mutat la Perth îl văd; înainte nu prea (în Melbourne).  În clipa morții, Ștefan cu ochii pironiți spre cer a reușit să pătrundă cu

privirea acolo.  În Engleză spune că “he gazed intently into heaven”.  Cred că atunci când reușim să penetrăm cu ochii inimii colo, suntem transformați și ajungem ca și Ștefan, la punctul de neîntoarcere.

Speranța:  Iți place pâinea?

Păstorul Natanael: Da. Are gust de viață.

Speranța: Iubești pe mama ta?

Păstorul Natanael: Foarte mult.  E cea mai puternică ființă în credință, pe care o știu.

Speranța: Iubești pe soția ta?

Păstorul Natanael: Sunt topit în dragostea față de soția mea.

Speranța: Ai avea un loc preferat în cer?

Păstorul Natanael: Oriunde doar să pot să văd fața lui Dumnezeu și ochii Lui.

Speranța: Ce mai faci?

Păstorul Natanael: Nu ce vreau.  Înainte am făcut ce-am vrut, acum m-a câștigat Domnul și parcă nici nu mai știu să fac ceea ce făceam înainte.  M-a constrâns într-un colț cu dragostea Lui, m-a topit, m-a câștigat și acum nu pot decât să răspund dragostei Lui; să-L iubesc și să Îi slujesc.

Speranța: Ce ai de gând să faci în următoarele 2 ore?

Păstorul Natanael: Am să-mi duc fetița la Toddler Fest, să se joace cu animalele, iar în drum spre casă ne oprim să o surprindem pe mama cu un buchet de crini.

Speranța: Dacă ai mai avea 2 ore de trăit, ce ai face cu ele?

Păstorul Natanael: Aș râde, aș plânge și

mi-aș îmbrățișa soția și copila.

Speranța: Care o să fie primul tău cuvânt cânt Ȋl vei vedea pe Domnul Isus?

Păstorul Natanael: Aș înghiți în gol.

Speranța: Ai pace în inimă?

Păstorul Natanael: Tot mai multă.

Speranța: Te gândești vreo dată la Marius Gorcea?

Păstorul Natanael: Da, chiar deseori.  E o inspirație în călătoria vieții mele.

Speranța: Te rog să-mi dai un sfat.

Păstorul Natanael: Învață să primești.

Frate Natanael, mulțumesc din inimă

C.Opranescu

INTERVIU CU PĂSTORUL TEOFIL CIORTUZ – PRIMA BISERICĂ ROMÂNĂ DIN AUSTRALIA

De curând, păstorul Ciortuz a preluat conducerea Bisericii Baptiste din Endeavour Hills, venind din România împreună cu familia. Pentru a afla mai multe detalii despre dumnealui, l-am rugat să ne acorde acest interviu pe care-l prezentăm cititorilor.

 SPERANȚA: Frate păstor Teofil Ciortuz, ce ne puteți spune despre dumneavoastră – familie, slujire?

Păstorul Teofil: Sunt în vârstă de 47 de ani, sunt căsătorit cu Ana și împreună avem trei fiice, Oana, Sarah și Elizabeth. L-am primit pe Domnul Isus în inima și viața mea în anul 1982, în biserica natală, Biserica Baptistă din Brăila. La absolvirea liceului am urmat Facultatea de Matematică de la Universitatea de Vest (Timișoara) și, după șapte ani de predare a matematicii la liceu, am urmat cursurile Southeastern Baptist Theological Seminary din North Carolina, Statele Unite, seminar pe care l-am absolvit în anul 2000. Am păstorit biserici baptiste în Timișoara, New York, și Lugoj, desigur și în localități învecinate celor menționate mai înainte. De câteva săptămâni slujesc ca păstor al Primei Biserici Baptiste Române din Australia.

SPERANȚA: V-ați născut într-o familie de creștini baptiști. Când, cum și unde v-ați întâlnit cu Domnul?

Păstorul Teofil: Da, m-am născut într-o familie de credincioși baptiști care au avut grijă să își trăiască credința în modul cel mai practic și frumos. Am crescut în biserică, aș spune pe prima bancă a bisericii, chiar în apropierea orgii bisericii. Acolo am învățat să cânt la orgă, am învățat versete biblice, am învățat că viața de credință înseamnă slujire activă în biserică. Pentru o vreme, această slujire a fost mecanică, ba chiar fățarnică, dar, în urma cercetării Duhului Sfânt care mi-a arătat adevărata mea față, m-am pocăit, am primit iertarea Domnului și am căpătat o inimă nouă și o identitate nouă. M-am întâlnit cu Domnul Isus în anii adolescenței și am capitulat înaintea crucii Sale într-o zi de sâmbătă, în camera mea, acasă, după ce am cântat câteva cântări la orgă. Am îngenunchiat și mi-am predat inima Domnului. A fost experiența ”drumului Damascului” pentru mine. Acela a fost începutul vieții noi pentru mine. Continui să mă minunez de felul în care Dumnezeu avea pregătite pentru mine locuri și modalități de slujire. Glorie Domnului!

SPERANȚA: Spuneți-ne, vă rugăm, câte ceva despre slujirea din America.

Păstorul Teofil: Am slujit o biserică baptistă română în New York. Experiența lucrului în diaspora românească mi-a prins foarte bine. În timpul slujirii mele la New York, Dumnezeu m-a ajutat ca, împreună cu credincioșii din New York, să plantăm o biserică românească în orașul Philadelphia din statul Pennsylvania. După șase luni de la înființare, biserica a adus un păstor și lucrarea merge înainte până în ziua de astăzi. Slavă Domnului! Am fost o simplă unealtă în mâna Domnului. Bisericile românești din America colaborează în principal la nivelul tinerilor care pot călători destul de ușor și pot vizita biserici din alte state, dar colaborarea între biserici se vede și la nivelul întrunirilor anuale la Convenția Bisericilor Baptiste Române din America și Canada. Astfel de întruniri sunt ocazii extraordinare de colaborare și înviorare spirituală. Din nefericire, faptul că pe alocuri există rupturi în biserici conduce la împiedicarea părtășiei între biserici care au trecut prin tragedia ruperii. Nu trebuie să uităm că Domnul Isus ne-a chemat și s-a rugat pentru unitatea în Trupul Său, Biserica.

SPERANȚA: Întors în România ați lucrat într-o biserică din Lugoj. Am vrea să împărtășim cititorilor felul în care bisericile din Banat colaborează între ele.

Păstorul Teofil: Am păstorit Biserica Baptistă „Harul” din Lugoj. De fapt eram o echipă pastorală formată din frații păstori David Nicola, Ionel Tuțac și eu. Biserica din Lugoj este privită de mulți în țară și în străinătate ca o biserică exemplu. Din această biserică au mers păstori și misionari în multe împrejurimi și chiar în alte zone din țară, în Oltenia, precum și în Serbia. Bisericile baptiste din Banat colaborează în cadrul celor două comunități, Comunitatea Timișoara și Comunitatea Reșița. Credincioșii se vizitează, colaborează în misiune, păstorii vizitează alte biserici în special la servicii de evanghelizare sau la sărbători. Există o frumoasă colaborare regională care a condus la o părtășie și căldură spirituală. Biserica Baptistă din Lugoj are o frumoasă colaborare și cu Biserica Penticostală Filadelfia din Lugoj și cu Biserica Reformată. Cred că păstorii bisericilor au un rol nespus de important în motivarea bisericilor la colaborare și părtășie. Tonul este dat din amvon.

SPERANȚA: Biserica pe care o păstoriți acum în Melbourne are o tradiție de zeci de ani. În acest timp din această biserică s-au desprins câteva alte biserici în Australia și local. Având în vedere experiența din Lugoj, prin comparație, ați vedea posibilă continuarea de plantare de noi biserici?

Păstorul Teofil: După experiența pe care am avut-o în plantarea de biserici atât în America cât și în România, cred că oriunde există un grup de oameni care au nevoie de mântuire și care nu beneficiază de o biserică evanghelică vie în apropiere, acolo există posibilitatea de a înființa o biserică. Ba mai mult, dacă există și un nucleu de credincioși (cum ar fi o familie sau un grup de familii de credincioși), o biserică nouă poate să fie plantată. Acesta este modelul nou-testamental pentru extinderea lucrării Domnului. Cred că plantarea de biserici trebuie încurajată, pentru că astfel mai mulți păcătoși pot auzi Evanghelia, mai mulți lucrători din bisericile existente se pot implica în lucrarea Domnului și ne împlinim mandatul de a merge și a vesti Evanghelia.

SPERANȚA:  În Australia, cu ceva ani în urmă a existat Asociația Bisericilor Baptiste Române. A rămas o amintire, un simbol. Vi s-ar părea o inițiativa binevenită încercarea de a reface această Asociație?

Păstorul Teofil: După părerea mea, Asociația Bisericilor Baptiste Române din Australia este o necesitate. Deși distanțele sunt mari, eu cred că păstorii baptiști români trebuie să dea tonul pentru rugăciune, părtășie, vizitare, planificare, împărtășirea viziunii. Dacă nu noi, atunci cine? Deasemenea, cred că tinerii din bisericile noastre, fiind mai mobili decât alte segmente de vârstă, pot fi un vârf de lance în această privință. Îmi amintesc că am fost la Sydney în anul 2008 cu ocazia ultimei Convenții a Tinerilor Baptiști din Australia. Consider că tinerii pot avea inițiativa re-organizării unei părtășii inter-bisericești în Australia și, după ei, și restul bisericilor, putem reorganiza Asociația Bisericilor Baptiste Române din Australia. Desigur, va trebui definit scopul și misiunea acestei Asociații, vor trebui făcuți câțiva pași organizatorici, dar, cu ajutorul lui Dumnezeu și cu dorința de unitate în inimă, putem înainta către acest obiectiv.

SPERANȚA: Revista Speranța dorește să fie vocea tuturor Bisericilor noastre. Pe lângă partea spirituală, artistică și de promovare, revista are rolul și intenția de a apropia Bisericile locale și de a chema păstorii la colaborare. Ne puteți da un sfat cum am putea ajunge la realizarea acestui ideal?

Păstorul Teofil: Când este vorba de apropiere și colaborare, mă gândesc la modelul roții cu spițe. Cu cât spițele se îndepărtează de butucul roții, cu atât ele sunt mai separate unele de altele, dar cu cât se apropie de butucul sau axul roții, cu atât spițele se apropie unele de altele mai mult. Dacă centrul vieții și părtășiei noastre este Domnul și Mântuitorul nostru Isus Hristos, cu cât fiecare ne apropiem de El, cu atât vom fi mai aproape și unii de alții. Un prim secret al apropierii între noi este apropierea de Domnul Isus care ne unește. Un al doilea secret este deschiderea inimii; când suntem gata să ne deschidem inima să ne împărtășim bucuriile sau necazurile, cu atât devenim mai apropiați unii de alții. Nu putem să dăm mâna unii cu alții stând fiecare pe malul său de apă, ci trebuie să facem pași pe punte și ne vom apropia. Politica individualismului nu este o poziție biblică. În al treilea rând, măsuri practice ca rugăciunea, studiul biblic, activități comune, predicarea în bisericile surori, încurajarea vizitelor cântăreților în alte biserici, încurajarea activităților tinerești, pot fi punți de legătură între biserici și între păstori.

SPERANȚA: Puteți să ne relatați o întâmplare deosebită din viața dumneavoastră de slujire.

Păstorul Teofil: Eram păstorul unei biserici și aveam rugăciune în fiecare marți cu frați și surori iubitori de rugăciune. Într-o marți căutam un cuvânt de la Domnul cu care să vin înaintea fraților. Dumnezeu mi-a dat o parte din versetul din Neemia 6:9 „Acum, Dumnezeule, întărește-mă!” Nu aveam nici cea mai mică bănuială ce avea să urmeze: în chiar acea seară avea să se abată peste mine una dintre cele mai mari încercări ca păstor, dar Dumnezeu mă pregătea prin acest text scurt, dar puternic. A trebuit chiar să ajung în spital ca să experimentez puterea de vindecare a Domnului. Dumnezeu este credincios și m-a scos pe mal teafăr și mult binecuvântat. Laudă Domnului! El merită toată gloria. Nu sunt decât un om cu slăbiciuni, dar Dumnezeu este nespus de puternic și bun. Glorie Lui!

Am mulțumit frumos păstorului Teofil pentru bunăvoința cu care ne-a acordat acest interviu, urându-i prietenie veșnică cu Dumnezeu – TEOFIL,  în tălmăcire, înseamnă Prietenul lui Dumnezeu.

Domnul nostru Isus Cristos, care a existat din toată veşnicia împreună cu  Dumnezeu Tatăl, a fost Agentul lui Dumnezeu în creaţie: Totul a fost creat prin El şi pentru El. El este Cel care conduce şi susţine întreaga creaţie. El este scopul pentru care a fost creat totul şi  El este ţelul pentru care există totul, spre care aspiră totul, spre care se îndreaptă totul.

Ei bine, această Persoană Divină, la un moment dat din istorie, acum două mii de ani, a coborât aici jos la noi, S-a întrupat ca om şi a trăit o viaţă umană.

Cu ce putem noi compara acest eveniment în măreţie şi în importanţă?

După ce primul astronaut american a coborât pe Lună, Preşedintele Statelor Unite a  lăudat astfel această minune a ştiinţei moderne: “Punerea piciorului unui om pe lună este cel mai mare moment din istoria omenirii.”

La scurtă vreme după aceea, Billy Graham, predicând într-un mare stadion, a pus lucrurile la punct: “Cu tot respectul cuvenit Preşedintelui, cel mai mare moment din istoria omenirii n-a fost atunci când omul a pus piciorul pe Lună, ci atunci când Dumnezeu cel infinit şi etern a pus piciorul pe Pământ în persoana lui Isus Cristos.” Preşedintele Americii, în euforia unui moment într-adevăr emoţionant, a lăudat  o faptă umană; Billy Graham, cunoscând istoria din punctul de vedere al eternităţii, a exprimat adevărul.

Întruparea lui Dumnezeu în Isus Cristos a adus viaţa dumnezeiască pe planeta Pământ. Dumnezeul cel infinit şi atotputernic a intrat pe scena umană la Betleem sub forma copilului născut din fecioara Maria. Copilul culcat în ieslea aceea de vite era Dumnezeul creaţiei manifestat în neajutorarea acelui umil copilaş. El a venit în slăbiciune pentru ca noi să putem obţine puterea lui Dumnezeu.

Prin  „întrupare” înţelegem că Fiul etern al lui Dumnezeu Şi-a asumat o natură umană veritabilă şi a trăit o viaţă umană adevărată pe Pământ, fără ca pentru un singur moment să fi încetat să fie şi Dumnezeu.

Întruparea Fiului lui Dumnezeu, în aşa fel încât Dumnezeu să fie prezent aici pe Pământ între oameni şi să fie un om ca ei, este un mister prea mare pentru a putea fi totalmente pătruns de mintea omenească.

Textul care ne prezintă în modul cel mai spectacular întruparea este prologul la Evanghelia după Ioan. După ce ni-L prezintă pe Fiul lui Dumnezeu prin conceptul de Cuvântul, (Logosul), care era de la început cu Dumnezeu şi era Dumnezeu, şi faptul că tot universul a fost făcut prin El, Ioan scrie: „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit gloria Lui, o glorie întocmai cu gloria singurului născut din Tatăl” (Ioan 1:14)

În sfârşit, găsim multe informaţii şi o accentuare neobişnuit de puternică a umanităţii Domnului în Epistola către Evrei. Autorul afirmă că Isus “a fost făcut pentru puţină vreme mai pe jos decât îngerii”(2:9). Mai mult, el afirmă că atât Isus cât şi cei pe care a venit El să-I salveze  „sunt dintr-unul” (2:11). El şi-a asumat „carne şi sânge” prin procesul de naştere umană (2:14)   Solidaritatea Lui cu rasa umană era necesară pentru ca să ne cureţe de păcate şi ca să slujească pentru noi ca mare preot. De aceea citim că „a trebuit să se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile” (2:17).

Primul mare teolog creştin, Irineu, a scris pe la anul 180 că prin întruparea Fiului lui Dumnezeu natura divină a fuzionat cu natura umană. Pentru Irineu, întruparea însăşi a fost parte integrantă a lucrării de mântuire a omenirii. De la reformă încoace, tendinţa protestantă este să se pună accentul numai pe moartea mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu. O teologie corectă este să vezi că toată viaţa Domnului Isus Cristos, de la întrupare, la răstignire, la înviere, la înălţare şi la întronare la dreapta lui Dumnezeu este actul de mântuire a celor care Îl acceptă pe El ca Domn şi Mântuitor al lor.

Venirea în această lume a Fiului lui Dumnezeu, care este cel mai mare eveniment care a avut loc pe această planetă, este, în acelaşi timp, şi cel mai complex şi mai bogat eveniment din istoria omenirii.

Scurte povestiri de Wilhem Busch

Inima mi se strânge când mă gândesc la tânărul acela. Era aproape încă un copil, când l-au recrutat. A murit împuşcat de ruşi undeva în Rusia, lângă Leningrad. Pentru cei puternici, viaţa unui om nu înseamnă nimic! Aşa cum se macină un bob de grâu între pietrele morii – aşa mi se pare sfârşitul vieţii lui.

Nici măcar nu a fost creat pentru război. A vrut să devină muzician. Sufletul lui trăia prin muzică. Şi când stăteai de vorbă cu el, aveai adesea impresia că sufletul lui este departe de tot şi ascultă cine ştie ce armonii, pe care noi nu le putem auzi.

În anul 1944, imediat după Crăciun, a sosit acasă vestea că a căzut pe front. O comunicare rece, nemiloasă şi tristă. Cu câteva zile înainte scrisese însă o scrisoare. În această scrisoare a povestit cum a petrecut Crăciunul. Această relatare prezintă, într-un mod caracteristic, spiritul dur al vremii, singurătatea tinerilor şi slava Evangheliei, încât trebuie să o prezint şi altora şi trebuie să-mi înving împotrivirea inimii, care m-a oprit până acum să povestesc această istorie…

— Ascultă la mine! a spus căpitanul puţin înainte de Crăciun către tânărul soldat. Vom sărbători aici, în acest orăşel rusesc. Aici putem să organizăm o petrecere pe cinste pentru companie. Sunteţi de acord cu mine?

— Să trăiţi, domn’ căpitan!

— Am auzit că sunteți muzician. Grozav! Interesantă meserie! Sunteţi cel mai potrivit să vă ocupaţi de această problemă! Nu-i aşa?

— Să trăiţi, domn’ căpitan!

— Puteţi să organizaţi totul cum doriţi. Avem la dispoziţie o sală cu un pian. Organizaţi un cor, repetaţi ceva pentru Crăciun. Știţi mai bine ca mine! Aţi înţeles?

— Să trăiţi, domn’ căpitan!

Băiatul a fost nespus de fericit. Ce misiune frumoasă în monotonia sumbră a vieţii cotidiene! Bucuria lui i-a cuprins şi pe camarazii lui. Sufletele lor, care fuseseră înăbuşite de zgomotul armelor, de discuţiile obscene dintre bărbaţi şi de alcool, au început să se trezească.

În noaptea de ajun, compania a avut parte de o sărbătoare minunată. În centru s-a aflat mesajul Evangheliei despre Fiul lui Dumnezeu, care a fost culcat într-o iesle, despre îngerii care au cântat pe câmpia Betleemului şi despre păstorii care au ascultat speriaţi şi smeriţi vestea. Chiar şi cei mai duri au fost liniştiţi şi mişcaţi. Era, de parcă sufletele îngropate îşi făceau din nou drum spre lumină… Apoi, sărbătoarea a luat sfârşit. În sală a domnit o linişte adâncă. Dar a fost întreruptă de strigătul căpitanului. Uşile au fost date în lături. Au apărut soldaţi care au adus sticle de vin şi de rachiu.

A fost, de parcă peste suflete s-ar fi prăbuşit din nou pământul: un urlet de bucurie! Primul banc obscen a explodat în sală! Râsete! Şi apoi a început o beţie, în care bărbaţii şi-au înecat tot necazul, tot dorul şi toată uitarea…

Băiatul pleacă trist. Noapte Sfântă… În sufletul lui vede imaginea patriei, a părinților, a fraților. Ce frumoase, ce divin de frumoase erau sărbătorile de acasă…!

Se târăşte ca un animal bolnav sub pătura de pe patul tare şi adoarme.

Când se trezeşte, în dormitor pătrundea lumina zilei. Camarazii se întorc de la chef. Beţi, împleticindu-se! Râzând prosteşte! Cuvinte murdare infectează aerul.

Băiatul aruncă pătura şi iese tăcut. În inima lui, dorul de casă muşcă neiertător. O, ce urât, ce murdar, ce înjositor! Şi acesta este Crăciunul!

Fără să se gândească, ajunge din nou în sala unde s-a ţinut serbarea. Cum arată acum! Scaunele sunt rupte. Mesele dărâmate. Ferestrele sparte. Peste tot pe podea se văd bălţi de băutură şi de vărsături…

Dar acolo este pianul nevătămat! Abia câteva zile mai târziu, de revelion, câţiva soldaţi beţi l-au aruncat afară.

Dar, în dimineaţa aceea de Crăciun mai era acolo. Tânărul soldat se năpusteşte spre pian şi… Da, a sărbătorit Crăciunul lui. Singur, în sala pustie, stă şi cântă la pian şi cu gura: „Îngerii vestesc voios S-a născut Isus Cristos…”

Îi vine în minte cântare după cântare. Ce bine că acasă a învăţat toate cântările pe de rost!

„Iar Tu dă-ne binecuvântarea Ta, Şi viaţa întreagă la iesle vom sta.” Şi-a scos din buzunar micul Testament şi a citit încet şi cu atenţie, încă o dată, istoria minunată din Evanghelia după Luca capitolul 2:

„Vă aduc o mare bucurie pentru tot norodul: astăzi, în cetatea lui David vi s-a născut un Mântuitor, care este Cristos, Domnul… Şi păstorii s-au întors, slăvind şi lăudând pe Dumnezeu pentru toate cele ce auziseră şi văzuseră şi care erau întocmai cum li se spusese.”

Inima lui s-a umplut de atâta bucurie, încât a început să dea slavă lui Dumnezeu şi să se roage. Şi s-a aşezat din nou la pian şi a mai cântat încă o dată toate cântările de Crăciun. Atunci, în dimineaţa rece a răsunat cântarea -poate vreun ţăran rus s-a oprit mirat la geam! – : „Iată ce Tatăl ne-a dat: Un Fiu Sfânt, e-adevărat! Să ne ducă vrea şi poate, De-aici, de jos, în veşnicie…”

Oare a bănuit că acest lucru avea să i se întâmple peste câteva săptămâni:

„…De-aici jos în veşnicie”?

Aşa a stat băiatul singur, părăsit, nemângâiat în ţară străină, într-o sală distrusă în mod bestial şi a dat slavă Copilului din iesle. Şi dintr-odată a trebuit să se întrerupă în mijlocul cântării. Căci atunci a înţeles un mare adevăr. Despre aceasta a scris acasă:

„Nu este aceasta starea bisericii în toate vremurile? În mijlocul haosului acestei lumi căzute, ea cântă cu bucurie şi netulburată slava Domnului şi Mântuitorului ei.”

Atunci nu a mai fost singur. Făcea parte din marea adunare care – în ciuda diavolului – cânta şi aducea slavă Domnului: „…bucurie, bucurie, bucurie: Cristos pune capăt suferinţei…”

Sărbătoarea nașterii Domnului

Sărbătoarea nașterii Domnului Isus a fost aleasă de Biserica creștină din secolul al treilea peste o sărbătoare păgână romană, Saturnaliile. Nu voi intra in detaliile sărbătorii păgâne romane Saturnaliile din 25 decembrie; aduc doar mențiunea că centrul acestei sărbători gravita în jurul celebrării nașterii multor zei ai timpului cât și că manifestarea socială a sărbătorii atingea conotații de desfrâu public cu orgii și chiar sacrificii umane sub formă de spectacol.

Una din intențiile conducătorilor bisericii creștine începând cu secolul 3 sau chiar mai devreme a fost să elimine, prin substituție actele sociale de păgânism.

Papa Grigore cel Mare, într-o scrisoare din anul 601 adresată unui misionar în insulele britanice, recomandă păstrarea templelor păgâne și prefacerea lor în biserici, precum și transformarea festivalurilor antice în sărbători ale martirilor creștini.

Biblia nu arată data exactă a nașterii Domnului însă descrie evenimente social istorice, respectiv recensământul roman, moartea împăratului Irod etc.

Evanghelia după Luca 2:8 arată detaliile păstorilor „care stăteau afară în câmp, și făceau de strajă noaptea împrejurul turmei lor”. Acest tip de detalii conduc la concluzia tot mai mult acceptată că nașterea Domnului a fost între anii 7-5 Î.C., primăvara, în Betleemul din Iudeea și nu iarna în decembrie.

Acest scurt istoric propune să ne uităm la sărbătoarea nașterii Domnului prin mesajul Scripturii și nu prin intențiile oamenilor de adăugare sau modificare.

Statistica secolului 20 arată clar că sărbătoarea nașterii Domnului are conotații social laice cu alunecare mai mult spre aspectul familial, cel al schimbului de cadouri sau, pentru copii, „daruri de la moș Crăciun”.

Certă este constatarea că după 2000 de ani „eliminarea prin substituție” nu este terminată, suprapunerile sacru și profan sunt în plină desfășurare.

Invitația mea pentru cititor este să privim la scena întrupării Fiului lui Dumnezeu așa cum o prezintă Scripturile.

Această privire sinceră poate fi începutul transformării personale, benefice spiritual și nu numai intelectual și informațional.
Domnul Isus întreabă între profan si sacru: „Ce ar folosi unui om să câștige toată lumea dacă și-ar pierde sufletul?” (Matei 16:26).

Evanghelia după Ioan 1:14 ne comunică: „Cuvântul s-a făcut trup și a locuit printre noi, plin de har și de adevăr și noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava Singurului născut din Tatăl.” Evanghelistul Ioan, ucenicul iubirii, cel din grupul intim al Domnului Isus își scrie evanghelia mult mai târziu decât cei 3 evangheliști sinoptici. Evenimentele din perspectiva apostolului Ioan primesc mai degrabă accentul sacru. Domnul Isus este prezentat ca ”Singurul născut din Tatăl”, părinții umani nu sunt amintiți aici din motive de accent transcendent al umanității.

Apostolul Pavel scrie în Epistola către Filipeni 2:6-7 : „El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuși n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine însuși și a luat un chip de rob, făcându-se asemenea oamenilor”. El, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, a hotărât să se „dezbrace”, să i-a „un chip de rob”, să se facă „asemenea oamenilor”.

Apostolul Ioan, în Evanghelie, la cap 10:17-18 subliniază din nou acest adevăr spus de Domnul Isus: „Tatăl Mă iubește, pentru că Îmi dau viața, ca iarăși să o iau. Nimeni nu Mi-o ia cu sila, ci o dau Eu, de la Mine. Am putere s-o dau și am putere s-o iau iarăși; aceasta este porunca pe care am primit-o de la Tatăl Meu”. Nimeni nu și-a hotărât ziua de naștere, nimeni nu a ales părinții sau locul nașterii în afară de Domnul Isus . Apostolul Pavel în Coloseni 1:17 ne spune: ”El este mai înainte de toate lucrurile, și toate se țin prin El”.

Am plecat de la provocarea din Ioan 1:14 – a privi Slava Domnului Isus, atotputerea, atotînțelepciunea Sa. Scopul este să pătrundă în noi dumnezeirea Lui. Transformarea noastră în bine, în chipul Lui este numai atunci când în noi pătrunde El.

Tiparul acestei transformări pe care mai târziu o vom sublinia prin ceea ce Scriptura o numește naștere din nou, nu este al nostru pentru că El a venit de la Tatăl aducând elementele Împărăției de sus.

Noi sărbătorim nașterea Domnului, iar Dumnezeu vrea să sărbătorească Nașterea din nou a noastră. La această sărbătoare se referea Domnul Isus în Evanghelia după Luca 15:7 „Tot așa vă spun că va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăiește, decât pentru nouăzeci  și nouă de oameni neprihăniți care n-au nevoie de pocăință”.

Tiparul intrării Domnului Isus în omul păcătos este prin naștere din nou și pocăința. Prea ades cheltuim timp și energie pentru alternative venite din domeniul profan.

Am citit articole de Crăciun cu intenții bune în care se provoacă simpatia, compasiunea, mila cititorului față de copilul născut în ieslea de la Betleem. Prea ades tablourile pictorilor descriu vulnerabilitatea și fragilitatea Domnului Isus. Vedem pe Domnul Isus stând afară și bătând la ușa închisă sau uneori cerșind o bucată din pâinea noastră. Este o parte a adevărului, însă cu părți rupte din întreg. Adversarul sufletelor noastre reușește să prezinte un adevăr distorsionat care devine o minciună.  Domnul Isus corectează acest tipar uman tocmai într-o situație când la fel se credea că Dumnezeu are nevoie de compasiunea noastră.

În Evanghelia după Luca 23:28 ne scrie: „Isus S-a întors spre ele și a zis: „Fiice ale Ierusalimului, nu Mă plângeți pe Mine; ci plângeți-vă pe voi și pe copiii voștri.”

Apostolul Ioan ne cheamă să ne uităm la gloria Domnului Isus. Trebuie să descoperim, uitându-ne atenți, că Domnul Isus decide, El este în control deasupra circumstanțelor în orice timp.

Tiparul privirii la gloria Domnului Isus ca „Singurul născut din Tatăl” apare și în Vechiul Testament.

Noi suntem chemați să privim cu fața descoperită la slava, gloria Domnului nu doar ca spectatori ci cu mult mai mult, ca participanți, ca cei care vom fi transformați din această experiență.

Transformarea aceasta este nașterea din nou în fața slavei Domnului și operată sau efectuată de Duhul Domnului. Acest lucru îl înțelegem din Epistola Apostolului Pavel către Corinteni:

„Noi toți privim cu fața descoperită, ca într-o oglindă, Slava Domnului, și suntem schimbați în acelaș chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului.”(2Corinteni 3:18)

Apostolul Pavel preia ideea revelată de Duhul Domnului, cel ce a inspirat Scriptura, în Exodul 34:35 unde ni se spune: „Copiii lui Israel se uitau la fața lui Moise și vedeau că pielea feței lui strălucea; și Moise își punea iarăși marama pe față până ce intra ca să vorbească cu Domnul”.

Atunci când stăm în relație cu Domnul, tiparul relației aduce schimbări ale ființei umane care din treaptă în treaptă sau din stagiu în stagiu sau din slavă în slavă aduce „chipul Lui” înăuntru nostru.

Nașterea din nou și pocăința aduce chipul lui Hristos în fiecare dintre noi.

Domnul Isus îi spune lui Nicodim, un om religios: „Adevărat, adevărat îți spun că, dacă un om nu se naște din nou, nu poate vedea Împărăția lui Dumnezeu”. (Ioan 3:3)

Nicodim ne reprezintă când dă expresie naturii noastre pline de sine, pline de tiparuri umane care ar accepta sugestii sau negocieri aduse în termenii noștri, începând de la relația discretă în funcție de avantajele sau dezavantajele social-religioase.

Prea ades oamenii ar alege relația cu Dumnezeu în termeni preconcepuți sau ajustați în funcție de particularitățile de existență individuală. Domnul Isus aduce tiparul Împărăției de Sus iar chemarea Lui mai răsună și astăzi : „Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea în fiecare zi și să Mă urmeze”.

Plecarea sau călcarea pe urmele pașilor Domnului Isus ca viață zilnică, dovedește lepădarea de sine și nașterea din nou.

Cu ocazia sărbătorii nașterii Domnului vă dorim ca Domnul Isus să se nască în viața personală a fiecăruia. Pentru cei ce l-au primit pe Domnul Isus ca Mântuitor și Domn le dorim să continue să privească Slava Domnului care, prin lucrarea Duhului Sfânt, ne transformă din slavă în slavă în același chip, al Lui.

Domnul Isus ne spune în Evanghelia după Ioan 14:6 „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine”. La Domnul Isus vă chemăm și numai la El, la nașterea din nou care face sărbătoare în cer, la dreptul câștigat de întruparea Domnului Isus.

Dragi cititori vă salut cu „Sărbători fericite în familie și societate” deasemenea vă salut cu două pasaje biblice: „În nimeni altul nu este mântuire; căci nu este sub cer niciun alt nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiți”. (Faptele Apostolilor 4:12).

„Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu; născuți nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu”.

(Ioan 1:12, 13)

Păstor Daniel Peter Nicolici