Câteva întrebări, Câteva răspunsuri… cu păstorul Nati Costea.

Speranța: Dragă Nati, dacă ai putea să fii altcineva,  cine ai vrea să fii?

Păstorul Natanael: Un Reînnoit Natanael Costea.

Speranța: Care este cea mai frumoasă Biserică pe care ai văzut-o?

Păstorul Natanael: Biserica din Ineu unde am crescut pentru ca am văzut-o cu cei mai sinceri ochi, ochii copilăriei.

Speranța: Cum ți-a plăcut Israelul?

Păstorul Natanael: Israelul e fascinant.  Mi-aduce dorul de cer – Ierusalimul adevărat.

Speranța: Cum vezi Ierusalimul Ceresc?

Păstorul Natanael: Nu mi-l pot imagina.  Gândesc prea structurat, pământește, în dimensiunile limitate și nu pot pătrunde acolo fără preconcepții.

Speranța: Care ți s-a părut cel mai interesant, ciudat, mijloc de transport pe care l-ai folosit?

Păstorul Natanael: O canoe în Delta Mekongului unde am intrat 12 persoane, unul în spatele celuilalt și am călătorit nemișcați mai bine de doua ore noaptea la o comunitate de frați băștinași.  Călătoria a devenit faimoasă sub sloganul, “NumBum in VietNam”.

Speranța: Care este cartea preferata?

Păstorul Natanael: New Testament Church, by Kevin Connor

Speranța: Încălțămintea preferată?

Păstorul Natanael: Șlapii.

Speranța: Cum vezi cerul?

Păstorul Natanael: De când m-am mutat la Perth îl văd; înainte nu prea (în Melbourne).  În clipa morții, Ștefan cu ochii pironiți spre cer a reușit să pătrundă cu

privirea acolo.  În Engleză spune că “he gazed intently into heaven”.  Cred că atunci când reușim să penetrăm cu ochii inimii colo, suntem transformați și ajungem ca și Ștefan, la punctul de neîntoarcere.

Speranța:  Iți place pâinea?

Păstorul Natanael: Da. Are gust de viață.

Speranța: Iubești pe mama ta?

Păstorul Natanael: Foarte mult.  E cea mai puternică ființă în credință, pe care o știu.

Speranța: Iubești pe soția ta?

Păstorul Natanael: Sunt topit în dragostea față de soția mea.

Speranța: Ai avea un loc preferat în cer?

Păstorul Natanael: Oriunde doar să pot să văd fața lui Dumnezeu și ochii Lui.

Speranța: Ce mai faci?

Păstorul Natanael: Nu ce vreau.  Înainte am făcut ce-am vrut, acum m-a câștigat Domnul și parcă nici nu mai știu să fac ceea ce făceam înainte.  M-a constrâns într-un colț cu dragostea Lui, m-a topit, m-a câștigat și acum nu pot decât să răspund dragostei Lui; să-L iubesc și să Îi slujesc.

Speranța: Ce ai de gând să faci în următoarele 2 ore?

Păstorul Natanael: Am să-mi duc fetița la Toddler Fest, să se joace cu animalele, iar în drum spre casă ne oprim să o surprindem pe mama cu un buchet de crini.

Speranța: Dacă ai mai avea 2 ore de trăit, ce ai face cu ele?

Păstorul Natanael: Aș râde, aș plânge și

mi-aș îmbrățișa soția și copila.

Speranța: Care o să fie primul tău cuvânt cânt Ȋl vei vedea pe Domnul Isus?

Păstorul Natanael: Aș înghiți în gol.

Speranța: Ai pace în inimă?

Păstorul Natanael: Tot mai multă.

Speranța: Te gândești vreo dată la Marius Gorcea?

Păstorul Natanael: Da, chiar deseori.  E o inspirație în călătoria vieții mele.

Speranța: Te rog să-mi dai un sfat.

Păstorul Natanael: Învață să primești.

Frate Natanael, mulțumesc din inimă

C.Opranescu

(urmare)

…dar eu de astăzi m-am hotărât să mă pocăiesc și să îmi schimb viața”.

Ea m-a lovit peste frunte și a zis: “Ai drac. Ai înnebunit?”  

A fost un șoc pentru ea.

A fost un șoc pentru ea. Niciodată nu m-a cunoscut. Pe mine nu m-a cunoscut decât Dumnezeu! Numai El m-a cunoscut. În rest am fost o mască, cum sunt toți oamenii fără Dumnezeu.

În starea aceasta, soția a spus: “Ești nebun. Nu te gândești la copilașii noștri. Vor fi marginalizați; te vor da afară din armată. Nu-i destul că am căzut eu cu scaunul cu tot?” Ea fusese Secretară de Partid pe Județ. Era șefă peste tot comerțul în județ. I-a fost greu când imediat a căzut din funcție și a ajuns vânzătoare la Alimentara. A fost un șoc. Dar că ne pocăim, că eu mă pocăiesc, asta a fost prea de tot. M-a înjurat, ce n-a făcut în viața ei până atunci și a spus: “Pleacă unde vrei. Du-te, să ne despărțim”. Încheiasem mascarada. Am ieșit din casă și plângeam. Altădată i-aș fi tras două palme și așa s-ar fi liniștit. Dar acuma, n-am mai putut. Mi-era rușine. Am plecat.

 Fanatica cu baticul fluturând

Unde să mă duc? Am stat pe bancă în fața blocului o vreme și dintr-o dată mi-am adus aminte că la scara următoare a blocului meu era o femeie foarte frumoasă care purta un batic atâta de lung și tot timpul era cu o trupă de copii pe lângă ea. Trăgea de copii toată ziua. Nu știu unde se ducea. Odată, în urmă cu 2 ani, mă enerva baticul acela. Ce tot flutura ea steagul acela? Și într-o zi, ca nebunul , i-am zis ceva … niște porcării …  Când i-am zis lucrurile acestea  a izbucnit în plâns și a zis: “Vai Tavi, Dumnezeu să te ierte pentru ce mi-ai spus. Să știi că de astăzi înainte am să mă rog pentru tine și pentru sufletul tău. Să știi că pentru asemenea păcate, Fiul lui Dumnezeu a fost răstignit pe cruce. Dumnezeu să te ierte. “   De atunci, am ocolit pe femeia aceia și am zis: fanatica, nebuna.  Și-acum stând pe bancă în drum, după cearta cu soția, mi-am zis: “Unde să mă duc?” Parcă Dumnezeu îmi zicea: “Du-te la sora Doina. Bate-i la ușă.”  Și nu știu ce-am făcut. M-am trezit bătând la ușa ei. Când m-a văzut s-a speriat. A crezut că sunt beat, că vin iar… Dar eu am izbucnit în plâns și am zis: “ Doina te rog să mă ierți pentru ce ți-am spus atunci, pentru că eram beat și astăzi vreau să mă duci unde mergi tu și unde se adună pocăiții, că eu astăzi mă pocăiesc.” A văzut că nu mint pentru că eu eram cercetat de Duhul Sfânt, eram plin de lacrimi. Dintr-o dată i s-a luminat fața și a zis: “Slavă Ție Doamne. Tavi, tu știi că, de atunci, de câte ori te văd prin fața blocului, mă rog pentru tine și casa ta”. M-a dus așa cum duce mama copilul.

 Așa am ajuns în adunare.

Când am văzut Biserica din Deva, prima dată când am intrat in Casa Domnului, poate că erau 20, 30 de ani de când am intrat în vreo Biserică; când am văzut oamenii în adunarea veche din Deva, erau sute de oameni, mi-am zis: ”Acuma, dar dacă mă cunoaște cineva?” M-am dus pe ultima bancă și m-am băgat între niște bătrâni, mi-am băgat capul între umeri și am stat să văd ce se întâmplă. Nu a durat mult, minunea s-a întâmplat. S-au ridicat toți în picioare și au început să se roage. Ce rugăciune mai era… Pentru mine a fost ceva înfricoșător. Când am auzit pe bătrânul din stânga: “Doamne, te rog să ai milă de conducerea țării, de Securitate și de armată, să-i pocăiești pe toți.” Când a zis așa, m-am gândit rapid: Ăsta mă cunoaște. M-am tras către cel din dreapta. Ăla zicea: “Doamne te rog să ai milă de toți prietenii care au venit astăzi pentru prima dată în Casa Ta, și să-i pocăiești pe toți.” Și ăsta mă cunoaște. Așa m-am speriat; numai că s-a terminat rugăciunea și dintr-o dată s-a făcut liniște și tocmai din față, a rămas un glas vorbind. Parcă era o trâmbiță. Un glas de om bătrân; nu-l vedeam din pricina mulțimii. Glasul acela mi-a rămas pentru totdeauna întipărit în inimă zicând:  “Ascultă bărbatule, care astăzi ai intrat pentru prima dată în Casa în care se cheamă Numele Meu”. Am simțit că din creștet până în tălpi încep să îmi fugă săgeți. M-am înfrigurat tot și m-a luat un tremurat.  Iar el: “Să știi că Eu, Domnul, ți-am dat darul cântatului dar tu ce ai făcut cu darul Meu? Ai ajuns să cânți destrăbălării și urâciunii, oamenilor veacului acestuia. Eu te-am pus deoparte din pântecele mamei tale pentru o mare lucrare. Eu ți-am fost mama și tata când erai printre străini”.

Dintr-o dată am văzut școala militară de la 15 ani. Părinții mei, la 15 ani ai mei, au divorțat. Singur copil la părinți. Tata, din cauza alcoolului, ne-a părăsit. La câțiva ani a și murit. Dumnezeu mi-a purtat de grijă. Eu am crezut că îmi poartă de grija armata și Ceaușescu și acum îmi spune glasul acela: “Eu ți-am fost mama și tata când erai printre străini”. Mi-am dat seama că așa era și m-a luat un plâns de cred că deranjam pe cei din jurul meu, așa zgomotos plângeam. Și parcă bătrânul m-ar fi văzut, continua: „Nu mai plânge că toate lucrurile au vremea lor. Astăzi te-am adus în Casa Mea căci voiesc să fac din tine un stâlp al Bisericii, ca prin gura ta să Îmi proslăvesc Numele prin cântări de laude și osanale. Amin”.

 Domnule, vă rog să mă pocăiți și pe mine.

Așa mi-a vorbit mie Dumnezeu atunci. Până la sfârșitul adunării nu am mai auzit cântări, nu am mai auzit nimic. Am tot plâns și am tot plâns. Îmi vedeam viața depărtată de Dumnezeu în destrăbălare și urâciune și la sfârșit, când deja frații ieșeau pe ușă, am venit în față și am văzut la cor niște bărbați mai în vârstă. Am întrebat sincer: “Care este șeful aici?” Unul cu părul alb, cred că i-a fost milă de mine, zice: “Da, poftiți, ce doriți?” “Domnule, vă rog frumos să mă pocăiți și pe mine.” Eu eram căpitan, om cu facultate. Om care am citit cărți multe și mă credeam cât de cât cult. Nimic nu știam. Era vai de mine. Omul acela se uită cu milă la mine și spune: “Domnule, noi nu putem pocăi pe nimeni. Pocăința este cel mai mare dar pe care Dumnezeu l-a făcut oamenilor. Și cine aude chemarea pocăinței nu mai are liniște în viața lui și în așternutul lui până ce nu împlinește ceea ce trebuie împlinit. Noi oamenii, doar te putem boteza. Cum n-am lega noi cu lanțuri și cătușe pe copii noștri, uite așa am târî noi orașul întreg și i-am pocăi pe toți, dac-am putea. Dar nu putem. Lucrul acesta este chemarea lui Dumnezeu. Este chemarea care nu vine în urechi, ci în inima omului.”

 …am auzit soldatul.

Așa mă evangheliză în câteva cuvinte bătrânul acela și dintr-o dată… am auzit soldatul. Telefonul, din inima omului. Duhul Sfânt pe care Dumnezeu L-a așezat aici (în inimă) și prin care El cheamă oamenii la mântuire. Extraordinar. Soldatul avea dreptate. Iată că Dumnezeu stă de vorbă și cu mine.

va urma.

INTERVIU CU PĂSTORUL TEOFIL CIORTUZ – PRIMA BISERICĂ ROMÂNĂ DIN AUSTRALIA

De curând, păstorul Ciortuz a preluat conducerea Bisericii Baptiste din Endeavour Hills, venind din România împreună cu familia. Pentru a afla mai multe detalii despre dumnealui, l-am rugat să ne acorde acest interviu pe care-l prezentăm cititorilor.

 SPERANȚA: Frate păstor Teofil Ciortuz, ce ne puteți spune despre dumneavoastră – familie, slujire?

Păstorul Teofil: Sunt în vârstă de 47 de ani, sunt căsătorit cu Ana și împreună avem trei fiice, Oana, Sarah și Elizabeth. L-am primit pe Domnul Isus în inima și viața mea în anul 1982, în biserica natală, Biserica Baptistă din Brăila. La absolvirea liceului am urmat Facultatea de Matematică de la Universitatea de Vest (Timișoara) și, după șapte ani de predare a matematicii la liceu, am urmat cursurile Southeastern Baptist Theological Seminary din North Carolina, Statele Unite, seminar pe care l-am absolvit în anul 2000. Am păstorit biserici baptiste în Timișoara, New York, și Lugoj, desigur și în localități învecinate celor menționate mai înainte. De câteva săptămâni slujesc ca păstor al Primei Biserici Baptiste Române din Australia.

SPERANȚA: V-ați născut într-o familie de creștini baptiști. Când, cum și unde v-ați întâlnit cu Domnul?

Păstorul Teofil: Da, m-am născut într-o familie de credincioși baptiști care au avut grijă să își trăiască credința în modul cel mai practic și frumos. Am crescut în biserică, aș spune pe prima bancă a bisericii, chiar în apropierea orgii bisericii. Acolo am învățat să cânt la orgă, am învățat versete biblice, am învățat că viața de credință înseamnă slujire activă în biserică. Pentru o vreme, această slujire a fost mecanică, ba chiar fățarnică, dar, în urma cercetării Duhului Sfânt care mi-a arătat adevărata mea față, m-am pocăit, am primit iertarea Domnului și am căpătat o inimă nouă și o identitate nouă. M-am întâlnit cu Domnul Isus în anii adolescenței și am capitulat înaintea crucii Sale într-o zi de sâmbătă, în camera mea, acasă, după ce am cântat câteva cântări la orgă. Am îngenunchiat și mi-am predat inima Domnului. A fost experiența ”drumului Damascului” pentru mine. Acela a fost începutul vieții noi pentru mine. Continui să mă minunez de felul în care Dumnezeu avea pregătite pentru mine locuri și modalități de slujire. Glorie Domnului!

SPERANȚA: Spuneți-ne, vă rugăm, câte ceva despre slujirea din America.

Păstorul Teofil: Am slujit o biserică baptistă română în New York. Experiența lucrului în diaspora românească mi-a prins foarte bine. În timpul slujirii mele la New York, Dumnezeu m-a ajutat ca, împreună cu credincioșii din New York, să plantăm o biserică românească în orașul Philadelphia din statul Pennsylvania. După șase luni de la înființare, biserica a adus un păstor și lucrarea merge înainte până în ziua de astăzi. Slavă Domnului! Am fost o simplă unealtă în mâna Domnului. Bisericile românești din America colaborează în principal la nivelul tinerilor care pot călători destul de ușor și pot vizita biserici din alte state, dar colaborarea între biserici se vede și la nivelul întrunirilor anuale la Convenția Bisericilor Baptiste Române din America și Canada. Astfel de întruniri sunt ocazii extraordinare de colaborare și înviorare spirituală. Din nefericire, faptul că pe alocuri există rupturi în biserici conduce la împiedicarea părtășiei între biserici care au trecut prin tragedia ruperii. Nu trebuie să uităm că Domnul Isus ne-a chemat și s-a rugat pentru unitatea în Trupul Său, Biserica.

SPERANȚA: Întors în România ați lucrat într-o biserică din Lugoj. Am vrea să împărtășim cititorilor felul în care bisericile din Banat colaborează între ele.

Păstorul Teofil: Am păstorit Biserica Baptistă „Harul” din Lugoj. De fapt eram o echipă pastorală formată din frații păstori David Nicola, Ionel Tuțac și eu. Biserica din Lugoj este privită de mulți în țară și în străinătate ca o biserică exemplu. Din această biserică au mers păstori și misionari în multe împrejurimi și chiar în alte zone din țară, în Oltenia, precum și în Serbia. Bisericile baptiste din Banat colaborează în cadrul celor două comunități, Comunitatea Timișoara și Comunitatea Reșița. Credincioșii se vizitează, colaborează în misiune, păstorii vizitează alte biserici în special la servicii de evanghelizare sau la sărbători. Există o frumoasă colaborare regională care a condus la o părtășie și căldură spirituală. Biserica Baptistă din Lugoj are o frumoasă colaborare și cu Biserica Penticostală Filadelfia din Lugoj și cu Biserica Reformată. Cred că păstorii bisericilor au un rol nespus de important în motivarea bisericilor la colaborare și părtășie. Tonul este dat din amvon.

SPERANȚA: Biserica pe care o păstoriți acum în Melbourne are o tradiție de zeci de ani. În acest timp din această biserică s-au desprins câteva alte biserici în Australia și local. Având în vedere experiența din Lugoj, prin comparație, ați vedea posibilă continuarea de plantare de noi biserici?

Păstorul Teofil: După experiența pe care am avut-o în plantarea de biserici atât în America cât și în România, cred că oriunde există un grup de oameni care au nevoie de mântuire și care nu beneficiază de o biserică evanghelică vie în apropiere, acolo există posibilitatea de a înființa o biserică. Ba mai mult, dacă există și un nucleu de credincioși (cum ar fi o familie sau un grup de familii de credincioși), o biserică nouă poate să fie plantată. Acesta este modelul nou-testamental pentru extinderea lucrării Domnului. Cred că plantarea de biserici trebuie încurajată, pentru că astfel mai mulți păcătoși pot auzi Evanghelia, mai mulți lucrători din bisericile existente se pot implica în lucrarea Domnului și ne împlinim mandatul de a merge și a vesti Evanghelia.

SPERANȚA:  În Australia, cu ceva ani în urmă a existat Asociația Bisericilor Baptiste Române. A rămas o amintire, un simbol. Vi s-ar părea o inițiativa binevenită încercarea de a reface această Asociație?

Păstorul Teofil: După părerea mea, Asociația Bisericilor Baptiste Române din Australia este o necesitate. Deși distanțele sunt mari, eu cred că păstorii baptiști români trebuie să dea tonul pentru rugăciune, părtășie, vizitare, planificare, împărtășirea viziunii. Dacă nu noi, atunci cine? Deasemenea, cred că tinerii din bisericile noastre, fiind mai mobili decât alte segmente de vârstă, pot fi un vârf de lance în această privință. Îmi amintesc că am fost la Sydney în anul 2008 cu ocazia ultimei Convenții a Tinerilor Baptiști din Australia. Consider că tinerii pot avea inițiativa re-organizării unei părtășii inter-bisericești în Australia și, după ei, și restul bisericilor, putem reorganiza Asociația Bisericilor Baptiste Române din Australia. Desigur, va trebui definit scopul și misiunea acestei Asociații, vor trebui făcuți câțiva pași organizatorici, dar, cu ajutorul lui Dumnezeu și cu dorința de unitate în inimă, putem înainta către acest obiectiv.

SPERANȚA: Revista Speranța dorește să fie vocea tuturor Bisericilor noastre. Pe lângă partea spirituală, artistică și de promovare, revista are rolul și intenția de a apropia Bisericile locale și de a chema păstorii la colaborare. Ne puteți da un sfat cum am putea ajunge la realizarea acestui ideal?

Păstorul Teofil: Când este vorba de apropiere și colaborare, mă gândesc la modelul roții cu spițe. Cu cât spițele se îndepărtează de butucul roții, cu atât ele sunt mai separate unele de altele, dar cu cât se apropie de butucul sau axul roții, cu atât spițele se apropie unele de altele mai mult. Dacă centrul vieții și părtășiei noastre este Domnul și Mântuitorul nostru Isus Hristos, cu cât fiecare ne apropiem de El, cu atât vom fi mai aproape și unii de alții. Un prim secret al apropierii între noi este apropierea de Domnul Isus care ne unește. Un al doilea secret este deschiderea inimii; când suntem gata să ne deschidem inima să ne împărtășim bucuriile sau necazurile, cu atât devenim mai apropiați unii de alții. Nu putem să dăm mâna unii cu alții stând fiecare pe malul său de apă, ci trebuie să facem pași pe punte și ne vom apropia. Politica individualismului nu este o poziție biblică. În al treilea rând, măsuri practice ca rugăciunea, studiul biblic, activități comune, predicarea în bisericile surori, încurajarea vizitelor cântăreților în alte biserici, încurajarea activităților tinerești, pot fi punți de legătură între biserici și între păstori.

SPERANȚA: Puteți să ne relatați o întâmplare deosebită din viața dumneavoastră de slujire.

Păstorul Teofil: Eram păstorul unei biserici și aveam rugăciune în fiecare marți cu frați și surori iubitori de rugăciune. Într-o marți căutam un cuvânt de la Domnul cu care să vin înaintea fraților. Dumnezeu mi-a dat o parte din versetul din Neemia 6:9 „Acum, Dumnezeule, întărește-mă!” Nu aveam nici cea mai mică bănuială ce avea să urmeze: în chiar acea seară avea să se abată peste mine una dintre cele mai mari încercări ca păstor, dar Dumnezeu mă pregătea prin acest text scurt, dar puternic. A trebuit chiar să ajung în spital ca să experimentez puterea de vindecare a Domnului. Dumnezeu este credincios și m-a scos pe mal teafăr și mult binecuvântat. Laudă Domnului! El merită toată gloria. Nu sunt decât un om cu slăbiciuni, dar Dumnezeu este nespus de puternic și bun. Glorie Lui!

Am mulțumit frumos păstorului Teofil pentru bunăvoința cu care ne-a acordat acest interviu, urându-i prietenie veșnică cu Dumnezeu – TEOFIL,  în tălmăcire, înseamnă Prietenul lui Dumnezeu.

MĂRTURIA „SUTAȘULUI” OCTAVIAN LUNCAN 

CÂNTAREA DE LAUDĂ

(urmare)

….. Când am zis așa, tânărul s-a aprins tot la față de lumină și a zis: “Dumnezeu să vă ajute. Să nu uitați niciodată lucrul acesta, căci nu mie, ci Lui I-ați promis, că El ne-a salvat.” Am coborât de pe clădirea blocului și ne-am dus fiecare la treaba lui.

Peste câteva săptămâni, soldatul s-a eliberat. Îmbrăcat civil, m-a căutat în birou și mi-a zis: “Domnule Căpitan, plec acasă. Poate nu o să ne mai vedem niciodată. Aș vrea să vă întreb: Cântarea de laudă, a-ți făcut-o pentru Dumnezeu?” “Vai de mine!!! Am uitat. N-am avut timp că sunt foarte ocupat.” Eram ocupat să-mi petrec, că am scăpat cu viață și că eram fericit. În Deva nu s-a tras nici un foc și nu a murit nici un om, a fost pace. A avut dreptate soldatul.

 S-a dus soldatul necăjit acasă.

După 2, 3 săptămâni au venit noi recruți. Nici nu i-a îmbrăcat bine în haine militare, când mă trezesc cu un soldat în fața mea și mă întreabă: “Sunteți Domnul căpitan Luncan?” “Da.” “Aș vrea să vă întreb, cântarea de laudă…” Când l-am auzit, din creștet până în tălpi m-am înfrigurat tot. Am revăzut scena aceia. Am văzut soldatul pe genunchi, pe acoperiș, cu casca lângă el, rugându-se. Și mi-am amintit promisiunea care am făcut-o și de care am uitat. Numai atâta am putut să răspund: “Dar tu cine mai ești?” Băgase groaza în mine. “Eu sunt frate în Hristos cu soldatul cutare din Alba Iulia. Eu sunt din Cugir, și aflând că o să fac armata la Deva, fostul soldat mi-a spus: „Du-te acolo și altă misiune să n-ai decât să îl cauți pe căpitan și să-l întrebi mereu de Cântarea de laudă”.

Mă chinuia soldatul acesta de câte ori trecea pe lângă mine. Mărșăluia cu privirea în ochii mei și doar cu ochii mă întreba: Cântarea de laudă. Lăsam capul în jos rușinat. Altădată mergea cu găleata de gunoi; era de servici la bucătărie și eu stăteam în birou și, când îl vedeam că trece, că pe acolo era drumul lui, mă trăgeam după perdea ca să nu mă vadă și să mă întrebe iar. Am ajuns să nu dorm noaptea în pat de groaza acestei întrebări, de frica soldatului. A dat Dumnezeu însă, de l-au luat și l-au dus la școala de gradați la Craiova (era isteț soldatul). Am scăpat de el.

N-a durat multă vreme și s-a ridicat postul Paștelui.

S-a ridicat bariera spre destrăbălare că până atunci oamenii s-au înfrânat. Dar, după ce s-a ridicat postul Paștelui, au început balurile pe la sate, prin orașe, nunți, chefuri. Noi, formația Sonor din Hațeg, fiindcă eram buni, pregătiți, cu stații bune, tineri și în putere, eram foarte solicitați. Așa a durat primăvara și vara toată. Am uitat de cântare. Am uitat de soldați, dar iată că spre toamnă, Acel care nu uită niciodată nimic, a dat buzna peste mine.

Veneam de la o nuntă de la Petroșani într-o zi de duminică, la amiaz, după ce am cântat de sâmbătă de la amiaz… Obosiți, dar cu buzunarele pline de bani, cu capul plin de alcool, așa cum credeam noi că ne șade bine, unor tineri la 38 de ani. Ne credeam cineva. Plini de faimă, de relații, cântam la chefuri, la tot felul de oficiali,  la prefectul județului, colonei și tot felul de ștabi și șefi. Și noi eram acolo, între ei. Toți aveam mașini, apartamente. Ne credeam cineva.

Ridică-te și du-te în partea dreaptă.

În drumul către Deva însa, Dumnezeu avea să schimbe gândurile noastre despre noi înșine și să ne arate că nu eram cei ce ne credeam. Între doua sate, am oprit mașina pe partea dreaptă a drumului și ne-am dus în stânga, unde era fânul cosit. Ne-am așezat în iarbă cu lada de bere între noi. Am început să număram, să împărțim banii. Râdeam, spuneam bancuri și aventurile din noaptea aceea pentru că la fiecare nuntă, noi aveam o comportare care astăzi nu-mi face cinste, și nici nu este locul de spus ce făceam noi pe la nunți. Dar atunci, acestea erau bucuriile noastre și ne lăudam cu ele. Fumam foarte mult. Cu țigările în mână fiind, s-a întâmplat ceva foarte ciudat. Aici, undeva, în adâncul pieptului meu am auzit un glas, spunându-mi foarte clar: “Ridică-te și du-te în partea dreaptă”. M-am ridicat speriat în picioare. Colegii mei n-au auzit glasul acesta. Ei continuau să tragă la bere.

Ceia ce urmează să spun, să știți că nu a fost rodul  unei halucinații alcoolice pentru că deși beam foarte mult, ca și ceilalți de altfel, când conduceam mașina nu gustam alcool. Mi-era teamă de poliție, pentru că între armată și poliție niciodată n-a fost înțelegere bună și când ne prindeau băuți, ne aranjau. Așa că nu eram băut. Am dat curs glasului aceluia și am ieșit dintre colegii mei. Înfrigurat, am pornit spre dreapta. Am traversat șoseaua pe la spatele mașinii. Doar ce-am sărit peste șanțul care delimita câmpul de sosea și, în finul necosit care era pe marginea drumului, în mărăcini și buruieni ce erau acolo, m-am împiedecat. M-am lovit cu fluierul piciorului de ceva, de un obiect. M-am lovit foarte tare și m-am prăbușit cu fața în jos. De durere am vrut să înjur pe Dumnezeu, așa cum făceam din orice nimic. N-am înjurat și ochii mei s-au oprit asupra acelui obiect în care m-am lovit.

Era o cruce din metal.

În mijlocul ei era o plăcuță albă. Este semnul unui accident de circulație, unde a murit un om. Sânt pline drumurile țării de ele.

Coincidență extraordinară.

Nu faptul că era o cruce obiectul în care m-am împiedicat, însă m-a speriat ceia ce am văzut scris pe plăcuță. Acolo scria:  „Luncan Octavian, născut in 9 Februarie 1953, decedat în 1989 în accident de autoturism”. Mă cheamă Luncan Octavian și sunt născut în 9 Februarie 1953. Întâmplarea aceasta avea loc în toamna anului 1990. M-a luat un tremurat și o groază a intrat în mine și am zis: “Extraordinar, ce coincidență! Ce coincidență de nume, de dată, de an de naștere. Extraordinar”. Într-o clipă mi-am adus aminte că și eu am avut 7 accidente în cei 20 de ani de când conduceam mașina și în nici un accident nu mi-a căzut măcar un fir de păr din cap, deși în urmă cu doi ani am zdrobit o mașină într-un accident și n-am pățit nimic, nu eram mort pe margine de drum.

Din nou am auzit glasul acela vorbindu-mi a doua oară: “Astăzi este Duminică, ziua Domnului. Tu de unde vii? ” Nu știu cum să vă spun, glasul acela nu era omenesc. Îl auzeam în adâncul meu ca un ecou profund și mă luase teama. Mi-am dat seama că Duminica era ziua lui Dumnezeu. Eu n-am intrat într-o Biserica de când am fost copil cu bunica mea, de care tare mai îmi băteam joc când începusem să citesc și să mă deștept. Plângea când îi spuneam că nu există Dumnezeu și îmi zicea: “Școala asta te-a stricat la cap”. Acolo mi-am amintit cum îmi băteam joc de ea. În ziua Domnului eu eram pe drumuri beat, veneam de la chefuri și ziceam că asta-i tinerețea și fericirea.

Glasul vorbește a treia oară.

S-a întâmplat să aud a treia oară glasul întrebându-mă: “Aceasta este Cântarea de laudă pe care Mi-ai promis-o cu frica de moarte în sufletul tău în timpul Revoluției?”. Aceasta a fost a treia întrebare și așa, într-o clipă, am înțeles ce se întâmplă, cine e în glasul acela. Cum am putut să uit?

Acolo, în marginea de drum, în fața acelei cruci extraordinare pe care mi-a scos-o în cale, m-am prăbușit la pământ, neputincios și rușinat că nu am făcut cântarea de laudă, și am plâns cum n-am plâns în viața mea. Mă sufocam de plâns, și nu eram în genunchi, ci pe burtă întins, că nu mă mai țineau picioarele, așa de tare plângeam.

Colegii mei și-au terminat lada de bere. Au venit spre mașină să plecăm. Când au văzut ca eu sunt prăbușit, acolo în spatele mașinii, în șanț, unul dintre ei a zis: “Ăsta a înnebunit. A băut și s-a îmbătat până a căzut aici în șanț. Ce ne facem?” Au venit să tragă de mine: „Bă, tu esti nebun?”  În momentul în care au zis: “Tu ești nebun”, eu am fost în picioare, ca o săgeată am sărit. Dar ei când au văzut fața mea desfigurată de plâns s-au tras înapoi: “Ce-i cu tine? Ți-e rău?” Eu am răspuns sigur pe mine: “Băieți, nu mi-e rău. În locul acesta, eu, astăzi, m-am întâlnit cu Dumnezeu. În locul acesta eu m-am hotărât să mă despart de voi. Astăzi am cântat de ultima dată. Eu mă duc acasă la Deva și mă pocăiesc”. N-am judecat ce spun. Neam de neamul meu nu au fost pocăiți și am socotit această categorie socială de oameni o categorie inferioară, de oameni mărginiți. Aceste cuvinte mi-au ieșit fără să știu, așa cum mi-a ieșit promisiunea cântării de laudă. Colegii mei mi-au spus: “Ai înnebunit? Altceva mai bun nu ai  găsit de făcut?”

Așa ne-am despărțit. Am venit acasă. Până la Deva conduceam mașina și plângeam. Ei au rămas toți în Hațeg, eu am venit singur. Când să intru pe ușă, nu aveam cheie; am bătut și mi-a deschis sotia mea. Era 2 sau 3 după masă. Eram nedormit de vineri de la amiază. Eram schimbat. Eram liniștit. Plângeam, dar eram liniștit. M-am eliberat. M-am pus în genunchi înaintea ei și am cuprins-o peste mijloc și am zis: “Doina, te rog să mă ierți pentru toată suferința care ți-am pricinuit-o în cei 16 ani de căsnicie și pentru toate palmele pe care le-ai primit pe nedrept, dar eu de astăzi m-am hotărât să mă pocăiesc și să îmi schimb viața”.

Ea m-a lovit peste frunte și a zis: “Ai drac. Ai înnebunit?” 

va urma

RUGĂCIUNE GĂSITĂ ÎN BUZUNARUL UNUI SOLDAT RUS CĂZUT PE FRONT.

Mă auzi Tu, Doamne? Nu Ţi-am vorbit niciodată, dar acum vreau să mă închin Ţie. Ştii că din fragedă copilărie mi s-a spus că nu exişti, iar eu eram aşa de prost, încât am crezut. N-am avut niciodată conştiinţa frumuseţii creaţiei Tale. Astăzi, deodată, văzând adâncul nemărginirii, acest cer înstelat deasupra mea, mi s-au deschis ochii. Uimit, am înţeles lumina lui. Cum am putut fi atât de groaznic de înşelat? Nu ştiu, Doamne, dacă îmi întinzi mâna, dar eu Îţi încredinţez această minune şi Tu vei înţelege: în străfundul acestui iad teribil, lumina a izbucnit în mine şi Te-am văzut.

La miezul nopţii vom ataca, dar nu mi-e frică, Tu ne priveşti. Ascultă! Se dă alarma. Ce voi face? Îmi era aşa de bine cu Tine. Vreau să-Ţi mai spun ceva: Tu ştii că lupta va fi grea. Poate că în noaptea asta voi bate la uşa Ta. Cu toate că nu Ţi-am fost niciodată prieten, îmi vei da voie să intru când voi sosi?

Dar nu plâng, vezi ce mi se întâmplă, mi s-au deschis ochii! Iartă-mă, Doamne! Plec şi nu mă voi mai întoarce, cu siguranţă, dar, ce minune! Nu mai mi-e frică de moarte!

http://www.dervent.ro/

Un tinerel neînsemnat

„Sutașul, care sta în fața lui Isus, când a văzut că Și-a dat astfel duhul, a zis: „Cu adevărat, omul acesta era fiul lui Dumnezeu.”  Marcu 15:39

În duminica de 14 Decembrie, Biserica Speranța, Melbourne, a avut un oaspete drag, pe fratele Octavian Luncan  din Lugoj

Mărturia fratelui Octavian a fost un motiv în plus să aducem mulțumiri Domnului care nu obosește iertând. Redăm, mărturia fratelui cu speranța că va fi folositoare Bisericii.

Această mărturie răsună până la ceruri să audă și îngerii și să-L glorifice pe Dumnezeul nostru, această mărturie răsună până în adâncul pământului să audă diavolul cu toată cohorta lui și să se cutremure de spaimă. Iată cuvintele acestei mărturii:

Era în timpul Revoluției.

La unitatea militara din Deva unde lucram, a venit un ordin telefonic cum că unitatea va fi atacată de 30 de elicoptere care erau ale Securității, care vor ataca in forță garnizoana ca să scoată de la arest pe Generalii Nuță și Mihalia. Aceștia erau șefii Securității statului care după ce au comandat nenorocirea din 17 de la Timișoara, au fugit. Armata, în gara din Deva, i-a prins și îi băgase la noi la arest, urmând să vină cineva să-i duca, să-i judece. Numai că, Securitatea venea să-și scoată șefii de acolo.

Un tinerel neînsemnat.

Comandantul unității noastre s-a temut și ca să putem să ne apăram de 30 de elicoptere care urmau să ne atace din văzduh, a dat ordin ca fiecare ofițer, însoțit de un soldat, să urce pe acoperișul blocurilor din cartierul care înconjurau cazarma și de acolo să stăm cu pușca îndreptata spre cer. Când vor veni elicopterele să tragem spre ele. Tremuram de frică și așteptam clipa. În timpul acesta, tânărul soldat care era pe acoperișul blocului, nu-l cunoșteam, un tinerel neînsemnat, nebăgat în seamă vreodată de mine, a venit spre mine și m-a întrebat: “Domnule Locotenent Major, vă este frică de moarte?” Am zis:

“Da. Mi-e tare frică de moarte”.

“Domnule, de ce vă temeți de moarte?”Eu am răspuns:

“Tinere, am două fetițe mici acasă. Cred că n-am să le mai văd niciodată. Eu, astăzi sunt sigur că voi muri. Din văzduh va veni moartea mea.”

“Domnule, nu vă temeți, veniți cu mine”. M-a cuprins după umeri de parcă el ar fi fost ofițerul și eu soldatul. Era aproape copilul meu, eu aveam 38 de ani. Și m-a luat pe lângă el și m-a dus tocmai pe partea dreapta a blocului, acolo pe acoperiș, unde era postul lui de veghere. Acolo era un coș de fumuri, (era un bloc vechi). El a dat deoparte capacul și mi-a spus:

“Domnule, nu vă temeți de moarte. Intrați aici în adăpost până la umeri și eu vă acopăr cu capacul. Când vor veni elicopterele nu o să vă zărească și au să zboare mai departe și se duc la treaba lor. Și dumneata o să scapi cu viață și o să-ți vezi copii.

Am vrut să intru în adăpost dar când am ridicat piciorul să mă cobor m-a oprit un gând, am zis: “Tinere, dar tu ce ai să faci? ” Că nu încăpea decât un singur om acolo, nu doi.

“Domnule, eu am să rămân cu arma afară și am să vă păzesc.”

“Dar când or să te vadă aceia din elicoptere au sa te împuște și tu ai să mori, și eu am să trăiesc. Tinere de ce mi-ai dat adăpostul tău mie, caci eu nu te cunosc pe tine? Eu nu ți-am făcut niciodată vreun bine. De ce nu l-ai păstrat pentru tine? Cine te-a învățat să judeci așa? Să-ți dai tu viața pentru mine?”

“Domnule, pentru mine, a-mi da viața pentru aproapele meu înseamnă a trai veșnic cu Hristos.”

Când am auzit aceste cuvinte m-am prăbușit înlăuntrul meu și într-o clipă s-a dărâmat tot eșafodajul de gânduri și învățături nebune pe care le-am gustat și le-am însușit din plin în anii de ateism științific, și am înțeles că eu sunt nimeni și tânărul acela este un uriaș. 

Așa am simțit să îl întreb:

“Tinere, tu ești pocăit?”

“Da, sunt pocăit”. Și mi-a zâmbit. Nu îi era frică de mine, nici rușine. Așa mi-a fost de greu și de rușine. N-am mai intrat în adăpost. În momentul acela, însă, s-a întâmplat grozăvia. Aveam în dotare o stație rusească. A urmat comunicatul: “Atenție băieți. Au trecut de Sibiu, urmează Orăștie, Deva, în 13 minute sunt pe noi. Armați glonț pe țeava”.

Ce a fost până atunci a fost, dar acum au început să-mi clănțăie dinții în gură și am simțit că totul s-a sfârșit. Am întrebat:

„Ce să fac…?” Tânărul soldat mi-a spus, calm și liniștit:

“Așteptați până mă rog, și Domnul ne va arata. Îmi dați voie să mă rog?” I-am zis:

“Roagă-te și pentru mine.” Parcă îl văd cum și-a luat casca de fier din cap, pușca a pus-o jos. S-a pus in genunchi, pe acoperișul acelui bloc, și se ruga.

Eu m-am tras deoparte rușinat. Mă uitam spre colegii mei aflați pe blocurile vecine și toți erau îngroziți. Unii își făceau cruce, eu nu aveam cui să fac cruce; eram așa de necăjit… N-au trecut decât vreo 2, 3 minute și văd că se ridică băiatul de jos și vine spre mine cu o față zămbitoare de parca sfida împrejurarea aceia a morții, și îmi spune:

„Domnule, nu vă mai temeți că nu vor mai veni elicopterele; în scurtă vreme Ceaușescu va cădea, va fi pace în țară iar în orașul Deva nu se va trage un glonț de armă; nu va muri un om, și vom merge acasă, și iți vei vedea copii.” Mi-a venit să sar în sus de bucurie, dar cum să cred eu aceasta premoniție a unui soldat de 20 de ani. L-am întrebat:

“De unde știi?” El mi-a răspuns:

“În timp ce m-am rugat, Dumnezeu mi-a vorbit.” “

‚Păi, lasă-mă în pace, ce Dumnezeu vorbește cu tine, un biet soldat, (gândeam eu), și stația mea ruseasca e muta…? Imposibil, nu pot să înțeleg…’

Dar, ca să înțeleg, în momentul acela Dumnezeu a făcut să vibreze stația. Colonelul din a cărui ordin am urcat pe clădire, a anunțat cu o voce teribil de fericită:

“Băieți, coborâți imediat. Alarma încetează. S-a schimbat planul. Nu mai vin elicopterele.”

Ce fericire!!!

Pe toate blocurile colegii mei, împreună cu mine, strigam:

“Ura! “Ura!” Asta a fost mulțumirea.

Tânărul soldat și-a împreunat mâinile și-a început să plângă în hohote. Striga:

“Aleluia! Slavă Ție Doamne! Mulțumesc Isuse!” Si eu:

„Ura, ura…” Ce diferență de gândire.

În momentul acela, auzindu-l cum plânge și cum zice: “Slava Tie si Aleluia,” în momentul acela I-am simțit prezența,tânărului soldat. Parcă ardea în spatele meu ceva și m-am întors spre el și l-am luat în brațe și l-am strâns, si fără să judec ce vorbesc din gura mea au ieșit aceste cuvinte: „Să știi că eu sunt compozitor și am scris multe imnuri spre slava lui Ceaușescu, dar iți promit că de astăzi înainte, prima cântare care va ieși din gura mea va fi un imn spre lauda Dumnezeului tău.”

Când am zis așa, tânărul s-a aprins tot la față de lumină șimi-a spus:

“Dumnezeu să vă ajute. Să nu uitați niciodată lucrul acesta, căci nu mie, ci Lui i-ați promis, că  El ne-a salvat.”

Va urma

Domnul nostru Isus Cristos, care a existat din toată veşnicia împreună cu  Dumnezeu Tatăl, a fost Agentul lui Dumnezeu în creaţie: Totul a fost creat prin El şi pentru El. El este Cel care conduce şi susţine întreaga creaţie. El este scopul pentru care a fost creat totul şi  El este ţelul pentru care există totul, spre care aspiră totul, spre care se îndreaptă totul.

Ei bine, această Persoană Divină, la un moment dat din istorie, acum două mii de ani, a coborât aici jos la noi, S-a întrupat ca om şi a trăit o viaţă umană.

Cu ce putem noi compara acest eveniment în măreţie şi în importanţă?

După ce primul astronaut american a coborât pe Lună, Preşedintele Statelor Unite a  lăudat astfel această minune a ştiinţei moderne: “Punerea piciorului unui om pe lună este cel mai mare moment din istoria omenirii.”

La scurtă vreme după aceea, Billy Graham, predicând într-un mare stadion, a pus lucrurile la punct: “Cu tot respectul cuvenit Preşedintelui, cel mai mare moment din istoria omenirii n-a fost atunci când omul a pus piciorul pe Lună, ci atunci când Dumnezeu cel infinit şi etern a pus piciorul pe Pământ în persoana lui Isus Cristos.” Preşedintele Americii, în euforia unui moment într-adevăr emoţionant, a lăudat  o faptă umană; Billy Graham, cunoscând istoria din punctul de vedere al eternităţii, a exprimat adevărul.

Întruparea lui Dumnezeu în Isus Cristos a adus viaţa dumnezeiască pe planeta Pământ. Dumnezeul cel infinit şi atotputernic a intrat pe scena umană la Betleem sub forma copilului născut din fecioara Maria. Copilul culcat în ieslea aceea de vite era Dumnezeul creaţiei manifestat în neajutorarea acelui umil copilaş. El a venit în slăbiciune pentru ca noi să putem obţine puterea lui Dumnezeu.

Prin  „întrupare” înţelegem că Fiul etern al lui Dumnezeu Şi-a asumat o natură umană veritabilă şi a trăit o viaţă umană adevărată pe Pământ, fără ca pentru un singur moment să fi încetat să fie şi Dumnezeu.

Întruparea Fiului lui Dumnezeu, în aşa fel încât Dumnezeu să fie prezent aici pe Pământ între oameni şi să fie un om ca ei, este un mister prea mare pentru a putea fi totalmente pătruns de mintea omenească.

Textul care ne prezintă în modul cel mai spectacular întruparea este prologul la Evanghelia după Ioan. După ce ni-L prezintă pe Fiul lui Dumnezeu prin conceptul de Cuvântul, (Logosul), care era de la început cu Dumnezeu şi era Dumnezeu, şi faptul că tot universul a fost făcut prin El, Ioan scrie: „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit gloria Lui, o glorie întocmai cu gloria singurului născut din Tatăl” (Ioan 1:14)

În sfârşit, găsim multe informaţii şi o accentuare neobişnuit de puternică a umanităţii Domnului în Epistola către Evrei. Autorul afirmă că Isus “a fost făcut pentru puţină vreme mai pe jos decât îngerii”(2:9). Mai mult, el afirmă că atât Isus cât şi cei pe care a venit El să-I salveze  „sunt dintr-unul” (2:11). El şi-a asumat „carne şi sânge” prin procesul de naştere umană (2:14)   Solidaritatea Lui cu rasa umană era necesară pentru ca să ne cureţe de păcate şi ca să slujească pentru noi ca mare preot. De aceea citim că „a trebuit să se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile” (2:17).

Primul mare teolog creştin, Irineu, a scris pe la anul 180 că prin întruparea Fiului lui Dumnezeu natura divină a fuzionat cu natura umană. Pentru Irineu, întruparea însăşi a fost parte integrantă a lucrării de mântuire a omenirii. De la reformă încoace, tendinţa protestantă este să se pună accentul numai pe moartea mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu. O teologie corectă este să vezi că toată viaţa Domnului Isus Cristos, de la întrupare, la răstignire, la înviere, la înălţare şi la întronare la dreapta lui Dumnezeu este actul de mântuire a celor care Îl acceptă pe El ca Domn şi Mântuitor al lor.

Venirea în această lume a Fiului lui Dumnezeu, care este cel mai mare eveniment care a avut loc pe această planetă, este, în acelaşi timp, şi cel mai complex şi mai bogat eveniment din istoria omenirii.

Scurte povestiri de Wilhem Busch

Inima mi se strânge când mă gândesc la tânărul acela. Era aproape încă un copil, când l-au recrutat. A murit împuşcat de ruşi undeva în Rusia, lângă Leningrad. Pentru cei puternici, viaţa unui om nu înseamnă nimic! Aşa cum se macină un bob de grâu între pietrele morii – aşa mi se pare sfârşitul vieţii lui.

Nici măcar nu a fost creat pentru război. A vrut să devină muzician. Sufletul lui trăia prin muzică. Şi când stăteai de vorbă cu el, aveai adesea impresia că sufletul lui este departe de tot şi ascultă cine ştie ce armonii, pe care noi nu le putem auzi.

În anul 1944, imediat după Crăciun, a sosit acasă vestea că a căzut pe front. O comunicare rece, nemiloasă şi tristă. Cu câteva zile înainte scrisese însă o scrisoare. În această scrisoare a povestit cum a petrecut Crăciunul. Această relatare prezintă, într-un mod caracteristic, spiritul dur al vremii, singurătatea tinerilor şi slava Evangheliei, încât trebuie să o prezint şi altora şi trebuie să-mi înving împotrivirea inimii, care m-a oprit până acum să povestesc această istorie…

— Ascultă la mine! a spus căpitanul puţin înainte de Crăciun către tânărul soldat. Vom sărbători aici, în acest orăşel rusesc. Aici putem să organizăm o petrecere pe cinste pentru companie. Sunteţi de acord cu mine?

— Să trăiţi, domn’ căpitan!

— Am auzit că sunteți muzician. Grozav! Interesantă meserie! Sunteţi cel mai potrivit să vă ocupaţi de această problemă! Nu-i aşa?

— Să trăiţi, domn’ căpitan!

— Puteţi să organizaţi totul cum doriţi. Avem la dispoziţie o sală cu un pian. Organizaţi un cor, repetaţi ceva pentru Crăciun. Știţi mai bine ca mine! Aţi înţeles?

— Să trăiţi, domn’ căpitan!

Băiatul a fost nespus de fericit. Ce misiune frumoasă în monotonia sumbră a vieţii cotidiene! Bucuria lui i-a cuprins şi pe camarazii lui. Sufletele lor, care fuseseră înăbuşite de zgomotul armelor, de discuţiile obscene dintre bărbaţi şi de alcool, au început să se trezească.

În noaptea de ajun, compania a avut parte de o sărbătoare minunată. În centru s-a aflat mesajul Evangheliei despre Fiul lui Dumnezeu, care a fost culcat într-o iesle, despre îngerii care au cântat pe câmpia Betleemului şi despre păstorii care au ascultat speriaţi şi smeriţi vestea. Chiar şi cei mai duri au fost liniştiţi şi mişcaţi. Era, de parcă sufletele îngropate îşi făceau din nou drum spre lumină… Apoi, sărbătoarea a luat sfârşit. În sală a domnit o linişte adâncă. Dar a fost întreruptă de strigătul căpitanului. Uşile au fost date în lături. Au apărut soldaţi care au adus sticle de vin şi de rachiu.

A fost, de parcă peste suflete s-ar fi prăbuşit din nou pământul: un urlet de bucurie! Primul banc obscen a explodat în sală! Râsete! Şi apoi a început o beţie, în care bărbaţii şi-au înecat tot necazul, tot dorul şi toată uitarea…

Băiatul pleacă trist. Noapte Sfântă… În sufletul lui vede imaginea patriei, a părinților, a fraților. Ce frumoase, ce divin de frumoase erau sărbătorile de acasă…!

Se târăşte ca un animal bolnav sub pătura de pe patul tare şi adoarme.

Când se trezeşte, în dormitor pătrundea lumina zilei. Camarazii se întorc de la chef. Beţi, împleticindu-se! Râzând prosteşte! Cuvinte murdare infectează aerul.

Băiatul aruncă pătura şi iese tăcut. În inima lui, dorul de casă muşcă neiertător. O, ce urât, ce murdar, ce înjositor! Şi acesta este Crăciunul!

Fără să se gândească, ajunge din nou în sala unde s-a ţinut serbarea. Cum arată acum! Scaunele sunt rupte. Mesele dărâmate. Ferestrele sparte. Peste tot pe podea se văd bălţi de băutură şi de vărsături…

Dar acolo este pianul nevătămat! Abia câteva zile mai târziu, de revelion, câţiva soldaţi beţi l-au aruncat afară.

Dar, în dimineaţa aceea de Crăciun mai era acolo. Tânărul soldat se năpusteşte spre pian şi… Da, a sărbătorit Crăciunul lui. Singur, în sala pustie, stă şi cântă la pian şi cu gura: „Îngerii vestesc voios S-a născut Isus Cristos…”

Îi vine în minte cântare după cântare. Ce bine că acasă a învăţat toate cântările pe de rost!

„Iar Tu dă-ne binecuvântarea Ta, Şi viaţa întreagă la iesle vom sta.” Şi-a scos din buzunar micul Testament şi a citit încet şi cu atenţie, încă o dată, istoria minunată din Evanghelia după Luca capitolul 2:

„Vă aduc o mare bucurie pentru tot norodul: astăzi, în cetatea lui David vi s-a născut un Mântuitor, care este Cristos, Domnul… Şi păstorii s-au întors, slăvind şi lăudând pe Dumnezeu pentru toate cele ce auziseră şi văzuseră şi care erau întocmai cum li se spusese.”

Inima lui s-a umplut de atâta bucurie, încât a început să dea slavă lui Dumnezeu şi să se roage. Şi s-a aşezat din nou la pian şi a mai cântat încă o dată toate cântările de Crăciun. Atunci, în dimineaţa rece a răsunat cântarea -poate vreun ţăran rus s-a oprit mirat la geam! – : „Iată ce Tatăl ne-a dat: Un Fiu Sfânt, e-adevărat! Să ne ducă vrea şi poate, De-aici, de jos, în veşnicie…”

Oare a bănuit că acest lucru avea să i se întâmple peste câteva săptămâni:

„…De-aici jos în veşnicie”?

Aşa a stat băiatul singur, părăsit, nemângâiat în ţară străină, într-o sală distrusă în mod bestial şi a dat slavă Copilului din iesle. Şi dintr-odată a trebuit să se întrerupă în mijlocul cântării. Căci atunci a înţeles un mare adevăr. Despre aceasta a scris acasă:

„Nu este aceasta starea bisericii în toate vremurile? În mijlocul haosului acestei lumi căzute, ea cântă cu bucurie şi netulburată slava Domnului şi Mântuitorului ei.”

Atunci nu a mai fost singur. Făcea parte din marea adunare care – în ciuda diavolului – cânta şi aducea slavă Domnului: „…bucurie, bucurie, bucurie: Cristos pune capăt suferinţei…”